Au fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, de prin părțile Moldovei, opt tineri care auziseră că cel mai bine înveţi şi te formezi ca om prin experienţe. Pe când ursul ieşea din bârlog şi ultimele berze se întorceau din țările calde, cei opt s-au hotărât să lase în urmă confortul casei şi să pornească peste mări şi ţări, unde nu ajungi nici măcar cu gândul. Zis și făcut. Iar de acum, ca în „Povestea lui Harap-Alb”, Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este.

Prima oprire a fost la Timișoara. Acolo am fost impresionată de unitatea ascorenilor, prietenia lor și deschiderea față de noi. Era ca și cum ne întâlneam cu vechi prieteni pe care i-am uitat pentru puțin timp, înainte ca Dumnezeu să ne aducă din nou față în față.

Și uite așa trecu o zi, trecu o noapte, încă un ceas și ne-am deșteptat ca dintr-un vis în Lyon. Orașul străbătut de două fluvii mari, Rhon și Saone, ne-a găzduit câteva zile sufletele curioase. Dincolo de atracțiile turistice: Catedrala Fourvière, Muzeul Gadagne, mi-a rămas bine întipărită în minte cripta Sfântului Irineu. Când am intrat acolo, m-am simțit ca în peștera Sfântului Ioan Casian. Același duh de pace și siguranță. O doamnă în vârstă, cu un chip ce părea coborât dintr-o icoană bizantină, ne povestea istoria Sfinților Lyonului. Așa am aflat că Sfântul Irineu a fost al doilea episcop al locului și că el a fost ucenic al Sfântului Policarp din Smirna. Tot ea ne-a spus cum au ajuns moaștele lui să fie amestecate cu oase de animale în secolul al XVI-lea, de către calvini. Am putut vedea într-o firidă de 22 metri cubi oasele adunate de creștini, după devastarea locului. Erau acolo oase albe și calciate, dar puteai distinge printre ele și moaște de culoare gălbuie ca ceara.

Mi-am dat seama că Dumnezeu este mult mai mare decât limitele pe care i le impunem noi: limite de spațiu, timp sau limbă. Cuvântul Hristos e la fel de dulce și în franceză, e suav în italiană și armonios în greacă, e puternic în rusă și blând în engleză, iar în română sună ca acasă, și-mi amintește de privegherile de la Mănăstirea Putna.

De aici, am avut marea șansă de a merge două zile la Paris. Emoția de a-l vedea pe Eminescu în centrul Parisului a fost mare. Statuia Luceafărului nostru înălțată de românii din diaspora a trezit ceva în mine, un dor ascuns de poezie, și-o mândrie de rădăcinile mele. În spatele statuii se află Catedrala Ortodoxă Română. Pe scaunele ei, pe o tăblița aurie și cu litere mari de tipar stă scris: „Ici priait Constantin Brâncuși”.  Acest loc stă mărturie a întâlnirii unor mari personalități ca Emil Cioran, Mircea Eliade, mitropolitul Visarion Puiu și câte și mai câte nume de oameni mari, care au văzut în Occident nu o piedică în credința lor, ci o modalitate de a-și întări crezul, de a arde cu foc viu și astfel, de a deveni oameni autentici. În zorii zilei de miercuri, am cântat la strană în catedrală și ne-am trezit că trăiam ortodoxia și aici, în depărtări,  sprijinindu-ne de scaunele care în altă timp și în alte circumstanțe, erau ocupate de ei, elitele neamului românesc.

După o alergătură nebună prin capitala Franței, Dumnezeu s-a îndurat de noi și a făcut posibilă o excursie la Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare. Peisajul îți tăia răsuflarea: Prealpii înconjoară mănăstirea, iar în jurul ei nu este țipenie de om; doar un râu curat, stânca goală și singură, pădurile verzi pline de flori. Am ajuns dimineața devreme și am participat la Sfânta Liturghie în franceză, într-o bisericuță mică, întunecată, cu un candelabru imens, ce era mișcat la anumite momente din timpul slujbei. Mănăstirea athonită este păstorită de părintele Placide Deseille, unul dintre cei mai mari teologi francezi contemporani. El ne-a primit preț de un sfert de ceas în chilia sa.

Camera era mică și luminoasă, iar părintele era așezat pe un scaun în capul mesei, așteptându-ne. Primul lucru pe care l-am observat la el a fost blândețea. Avea ochii limpezi, vocea blândă, iar prezența lui era odihnitoare, ca o adiere de vânt. Părintele ne-a pus la suflet gândul că pentru tineri este extrem de important să-și fundamenteze viața pe rugăciune, iar celelalte vor veni de la sine. Am ieșit de acolo ușoară ca un fulg, iar mănăstirea a rămas în amintirea mea ca o oază de liniște într-o țară în care totul pare pus pe accelerație.

Dar din est bătea un vânt, ce ne purta în depărtări, așa că am lăsat Franța și am poposit pentru două zile la Torino. Afară era un soare de vară, iar italienii îmi păreau toți relaxați, bucuroși de viață. Bisericile gemene din Piața San Carlo m-au impresionat prin stilul baroc, de o eleganță și o bogăție desăvârșită, iar cele trei piețe înlănțuite una cu alta mi-au amintit de Timișoara. Închinarea la giulgiul lui Hristos a fost un moment care ne-a reamintit diferența dintre o excursie și un pelerinaj. Un pelerinaj este nu doar o acțiune culturală, ci o căutare. Pelerinajul este un prilej de căutare a sinelui și de aflare a lui Dumnezeu.

Trecu o zi plină, alături gazdele noastre, tineri din Nepsis, și iată că ne ajunge din urmă ziua de duminică. Îmbrăcați în ii, toți cei opt călători ne-am așezat la strană și am cântat „Avem o țară sfântă”. Biserica „Sfânta Cruce” era plină ochi cu români, picturile erau bizantine și mirosea a tămâie, a acasă. După slujbă, s-a anunțat începerea Festivalului Bucuriei, care a reunit tineri din parohiile apropiate pentru câteva ore de cântec, poezie și frumos. Am cântat și noi, ATORUL și ASCORUL, câteva cântece la sfârșit. Când am început „Cântă cucu-n Bucovina”, românii noștri din Torino, podidiți de lacrimi, ne-au aplaudat frenetic. Se simțea atunci, în aer, un dor nebun de țară, de cântecul și portul popular, de tradiția românească, de tot ce înseamnă dulcea Românie, țara noastră de glorii și de dor, cântată de veșnicul Eminescu.

Și uite-așa trecu o zi, trecură două, trecură zece și ne pomenim din nou în România. Și a ținut veselia zile întregi, și acum mai ține încă. Iar noi, mai bogați cu amintiri și cu oameni frumoși în suflet, ne-am întors acasă. Dincolo de toată experiența vizitării, pelerinajul a fost un test de maturitate pentru toți: confruntați cu propriile limite, am avut surpriza să descoperim că până la a ajunge om adevărat, drumul este lung și anevoios. Este necesar mai întâi să ne exersăm răbdarea, toleranța și încrederea și să stropim totul cu credință, ca să putem crește frumos. Uitându-mă în urmă, totul pare un vis. Cred că am trăit mai mult în aceste zece zile decât am trăit în doi ani de stat acasă. Iar învățăturile au fost la tot pasul, cât să ne dea de gândit o viață întreagă.  Iar eu am încălecat pe-o șa, am închis cufărul cu amintiri și v-am spus povestea mea. 

(Teodora Drișcu – ASCOR Iași)