Milostiv este Domnul nostru faţă de toţi păcătoşii. El a făgăduit cu jurământ: Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă ...şi să fie viu (Iez. 33, 11) – dar noi, prin desele noastre căderi, ne aducem singuri la starea de a nu se mai putea face nimic în ajutorul nostru.

Scularea din cădere este la fel cu cârpirea unei haine sau cu repararea unei case. Se întâmplă ca lucrul putred să tot fie cârpit, dar în cele din urmă aruncat, fiindcă nu mai poate fi reparat – nici n-ai de ce să prinzi un petic. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi cu sufletul. Domnul îl tot îndreaptă, dar până la urmă îl aruncă de tot, fiindcă prin căderile sale dese sufletul poate ajunge într-o astfel de neorânduială, că nu mai poate fi îndreptat. Şi atunci, pe ce se întemeiază putinţa sculării noastre? Pe binele care rămâne în noi, chiar în pofida faptului că am slujit păcatului. Tocmai asupra acestei rămăşiţe de bine vine harul, îi dă viaţă şi precumpănire asupra răului – şi omul se scoală. Dar fiece cădere nouă roade ceva din binele nostru, după fiecare cădere rămâne tot mai puţin loc în care poate harul să se pogoare pentru a ne reface. Ce este de mirare dacă în cele din urmă ne cheltuim în robia păcatului tot binele şi astfel pierdem orice putinţă de ridicare?!...

Deasa cădere în păcat dă naştere deprinderii de a păcătui, care înlănţuie bietul suflet şi îl ţine ca un tiran în robia sa. Chiar dacă un singur păcat intră în obişnuinţă, el robeşte întregul suflet, îl aduce pe tot sub stăpânirea sa chinuitoare. Ia uitaţi-vă: ce face păianjenul cu prada sa? O înfăşoară bucată cu bucată în acelaşi păienjeniş subţire, până ce o încurcă de tot; după aceea, victima lui, chiar dacă se mai mişcă, n-are putere să mai scape. Aşa şi cu păcatul cu care se deprinde omul prin desele căderi: îl atacă bucată cu bucată, până ce umple atât trupul, cât şi sufletul lui şi îl înrobeşte. După aceea, chiar dacă omului îi mai vine câteodată gândul să se lase de păcat, vede cât de încurcat este în el, nu-i mai vine să pună mâna să se descurce, şi zice cu deznădejde: „Ce să mă mai lupt cu păcatul!” Astfel după cum scrie Sfântul Apostol, păgânii, întru nesimţire petrecând, s-au dat pe sine dezmăţului spre lucrarea a toată necurăţia (Efes. 4, 19); iar evreii, istoviţi de robia din Egipt, chiar şi atunci când Moise le-a dus de la Dumnezeu făgăduinţa libertăţii, n-au crezut că ea se poate împlini.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, p. 132)