Rugăciunea curată are două stări: una lucrătoare și alta contemplativă; prima se naște în suflet din frica de Dumnezeu, iar cea de-a doua izvorăște din dumnezeiasca dragoste și din desăvârșita curăție. Semnele celei dintâi sunt acestea: când mintea, adunându-se de la toate gândurile cele lumești, ca și cum însuși Dumnezeu ar fi de față, precum și este, face rugăciunile fără împrăștiere și fără supărare. Iar semnele celei de a doua se arată atunci când, în avântul rugăciunii, mintea se răpește de dumnezeiasca și nemărginita lumină, și nu se mai simte nici pe sine, nici altceva din cele ce sunt, ci doar pe Acela ce, prin dragoste, lucrează în ea această iluminare. Atunci, mișcată fiind și către rațiunile cele despre Dumnezeu, primește curate și limpezi arătările despre El.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, 400 de cugetări creștine, trad. Cuviosul Paisie Velicicovschi, Editura Credința Strămoșească, 1998, p. 62)