Cel ce se îndulceşte ocărând pe altul, acesta, arătat este că în cele ce ocărăşte, pe sine s-a prins, că, cel ce ocărăşte pe altul, pe sine se ocărăşte; el este trupesc şi în mrejele lumii încurcat.

Ocărâtorul are împreună şi clevetirea şi ura. Unul ca acesta se judecă la fel ca un ucigaş de frate, ca un neîndurat şi nemilostiv, iar cel ce are frica lui Dumnezeu totdeauna cu sine şi inima lui curată nu se bucură de ocările altora, de cele străine şi ascunse nu se veseleşte, şi prin căderea altora nu se odihneşte. Deci, cel ce s-a obişnuit în ocări este vrednic de plângere şi de tânguire. Şi ce este mai mare decât această urâciune? Drept aceea, şi Apostolul Pavel, vestind lucrurile necuvioşiei, împreună numără pe ocărâtor cu răpitorii: „Nici ocărâtorii, nici răpitorii, împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni" (I Corinteni 6, 10).

(Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături vol 1, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 87)