Cu patimile sau aşezările sufleteşti bune va pleca omul în veşnicie...

Poftim şi iadul! Invidia este viermele, mânia este focul, ura este scrâşnirea dinţilor, pofta este întunericul dinafară. Iadul acesta începe încă de aici, pentru cine dintre oamenii pătimaşi are parte de dulceaţa odihnei?  Numai că patimile nu dau în vileag aici cât sunt de chinuitoare pentru suflet: trupul şi vieţuirea în societatea oamenilor abat loviturile lor. Dincolo, aceasta nu se va întâmpla. Ele vor năvăli atunci cu toată încrâncenarea asupra sufletului. 

Patimile, căci ele sunt însetări, aprinderi, pofte lăuntrice ale sufletului iubitor de păcat; dacă le satisfaci, ele amuţesc pentru o vreme, ca după aceea să ceară iarăşi satisfacţie, cu şi mai mare putere, şi nu îl lasă pe om în pace până ce n-o primesc. Pe lumea cealaltă, sufletul nu va avea cu ce să le satisfacă, pentru că toate obiectele patimilor sunt lucruri pământeşti – însă ele vor rămâne în suflet şi vor cere să fie satisfăcute. Sufletul neavând cu ce să le satisfacă, setea va fi tot mai puternică şi mai chinuitoare. Şi cu cât va trăi mai mult sulfetul, cu atât va fi mai chinuit şi mai sfâşiat de patimile nesatisfăcute; acest chin necurmat va tot creşte, iar creşterea şi intensificarea lui nu se vor sfârşi. Poftim şi iadul! Invidia este viermele, mânia este focul, ura este scrâşnirea dinţilor, pofta este întunericul dinafară. Iadul acesta începe încă de aici, pentru cine dintre oamenii pătimaşi are parte de dulceaţa odihnei?  Numai că patimile nu dau în vileag aici cât sunt de chinuitoare pentru suflet: trupul şi vieţuirea în societatea oamenilor abat loviturile lor. Dincolo, aceasta nu se va întâmpla. Ele vor năvăli atunci cu toată încrâncenarea asupra sufletului.

„În acest trup”, zice Avva Dorothei, „sufletul capătă uşurare de patimile sale şi oarecare mângâiere: omul mănâncă, bea, doarme, stă de vorbă, umblă cu prietenii săi iubiţi. Dar când sufletul va ieşi din trup, va rămâne singur cu patimile sale, şi ca atare va fi pururea chinuit de ele. Cel ce suferă de fierbinţeală (febră) pătimeşte de arşiţă lăuntrică: şi sufletul pătimaş va fi pururea chinuit, sărmanul, de obiceiul său cel rău. De aceea, încheie Cuviosul, „vă şi spun mereu: străduiţi-vă să statorniciţi în voi aşezările sufleteşti bune, ca să le aflaţi dincolo, pentru că ceea ce omul are aici în suflet va pleca de aici împreună cu el, şi asta va avea dincolo”.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Sophia, 2007, pp. 127-128)

De la același autor

Ultimele din categorie