Prin smerenie, ne „înrudim” cu îngerii
Omul smerit, chiar şi fără experienţă de ar fi, deosebeşte pe îngerul lui Dumnezeu de diavolul, pentru că are curăţie duhovnicească şi se „înrudeşte” cu îngerul.
Dragostea lăuntrică îl trădează pe cel care o are, deoarece îndulceşte chiar şi pe întreg omul din afară şi îl înfrumuseţează cu harul dumnezeiesc, care nu se poate ascunde, fiindcă iradiază.
Îngerul întotdeauna împarte ca un înger ceea ce are, bucurie şi veselie cerească, în timp ce diavolul care se camuflează în înger împrăştie tulburare (ceea ce are) sau irită puţin inima, ca să înşele sufletul cu plăcerea trupească, ca şi cum aceasta ar fi, chipurile, duhovnicească, dumnezeiască.
Omul smerit, chiar şi fără experienţă de ar fi, deosebeşte pe îngerul lui Dumnezeu de diavolul, pentru că are curăţie duhovnicească şi se „înrudeşte” cu îngerul. Pe când omul cel egoist şi trupesc, pe lângă faptul că este înşelat lesne de cel viclean, transmite şi el viclenia şi senzualitatea sa, vătămând sufletele bolnăvicioase cu „microbii” săi duhovniceşti.
Omul lui Dumnezeu cel harismatic transmite harul dumnezeiesc şi preschimbă pe oamenii trupeşti. Şi eliberându-i din robia patimilor, îi apropie de Dumnezeu şi se mântuiesc.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, pp. 151-152)