Atunci când se întristează sufletul tău la vreme de boală, iar moartea vine cu înfricoșare, liniștește-ți și mângâie-ți inima ta cea șovăitoare, tulburată și întristată, prin următoarele cugetări: Tu, Doamne, din adâncul înțelepciunii iubirii de oameni toate le faci și le dai tuturor cele de trebuință.

Și crede că El le face toate spre binele nostru: fie viață, fie boală, fie necazuri, fie întristări, fie moarte, așa încât nu poți să îți dorești ceva mai bun. Să nu spui: Este cam devreme să mor, mi-aș dori să mai trăiesc spre slava lui Dumnezeu, spre folosul rudelor, a celor apropiați, mi-aș dori să mai văd lumina, să mă îndulcesc de bucuriile pământești. Fii mulțumitor Domnului pentru faptul că până acum ai folosit bunătățile, îndurările, binefacerile Sale. Acum te supui voii Sale, chemării Sale, însă, cu toate astea, în același timp, să nu deznădăjduiești nici în prelungirea vieții pământești.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Cum ne mântuiește Dumnezeu, Editura Sophia, București, 2012, p. 8)