Pentru a ne vizita însă și pe noi harul lacrimilor, trebuie, precum am spus, să citim neîntrerupt cărțile sfinte, să răbdăm cu nădejde necazurile, batjocurile, ocările și insultele, să ne rugăm la Dumnezeu pentru cei care ne fac rău, să ne smerim cu orice prilej, să ne ferim de îndelunga-vorbire și să nu ne preocupăm de ceilalți, ci să ne gândim doar la păcatele noastre, pocăindu-ne adânc pentru ele. Și dacă nu avem lacrimi, măcar să le cerem de la Dumnezeu.

Osândirea de sine și plângerea ajută sufletul să afle cucernicia. Prima roadă a plângerii pentru păcatele noastre o constituie lacrimile, pe care le oferim lui Dumnezeu ca pe o jertfă bineprimită și care ne curăță mizeria din suflet. Și când sufletul ajunge în stare de pocăință și plângere adevărată, nu trece nicio zi fără să verse lacrimi, precum prorocul David, care spunea: „în lacrimi îmi spăl noaptea așternutul”. Să ne luptăm așadar și noi pentru a ne pocăi sincer, pentru a dobândi conștiința multelor și marilor noastre păcate și să ne curățim de ele.

(Sfântul Simeon Noul Teolog, Miezul înțelepciunii Părinților, Editura Egumenița, p. 70)