„Luați aminte, privegheați, că nu știți când va fi acea vreme. Vegheați, dar,... ca nu cumva, venind fără veste, să vă afle pe voi dormind.” Trebuie să așteptăm și să avem în gând în fiecare clipă faptul că acum, acum va apărea Domnul și va străluci ca un fulger de la un capăt al lumii la celălalt. Unora li se pare că această așteptare a Domnului poate fi înlocuită cu așteptarea morții. E bine și așa (sau măcar așa); dar așteptarea venirii Domnului e una, iar așteptarea morții este alta. Gândul la venirea Domnului este deosebit de gândul la moarte; deosebite sunt și simțirile care se nasc sub înrâurirea acestor două gânduri. Tu așteaptă ziua Domnului, în care totul va lua sfârșit printr-o poruncă fără putință de întoarcere. După moarte, tot mai rămâne o vreme în care starea omului nu este hotărâtă pentru totdeauna; dar ziua Domnului va hotărî soarta tuturor pentru vecii cei nesfârșiți și o va pecetlui în așa chip, că n-ai cum să te mai aștepți la vreo schimbare.

Am așteptat, zici. Mai așteaptă. Și tot așteaptă. Dar asta, vei spune, îmi va otrăvi toate bucuriile. Nu ți le va otrăvi, ci numai va goni din rânduiala vieții tale acele bucurii care se folosesc în chip nelegiuit de acest nume. Te vei bucura și așa, însă numai în Domnul: și pe Domnul Îl poți aștepta având astfel de bucurie, și de te va găsi întru această bucurie, nu te va pedepsi, ci te va lăuda.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 24)