După izgonirea din rai, Adam s-a îmbolnăvit cu sufletul şi de întristare a vărsat multe lacrimi. Tot aşa, orice suflet care a cunoscut pe Domnul tânjeşte după El şi spune: „Unde eşti Tu, Doamne? Unde eşti Tu, Lumina mea? De ce Ţi-ai ascuns faţa Ta de la mine? De multă vreme sufletul meu nu Te mai vede şi tânjeşte după Tine şi Te caută cu lacrimi.” „Unde e Domnul meu? De ce nu-L mai văd în sufletul meu? Ce-L împiedică să vieze în mine? Iată ce: nu este în mine smerenia lui Hristos şi iubirea de vrăjmaşi.”

(Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 232)