Planta, răsărind din pământ, îşi primeşte hrana din pământ şi din ceea ce se află în jurul ei; dimpotrivă, sufletul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fiind de provenienţă cerească, se poate hrăni numai cu stihiile cerului, provenite din Dumnezeu şi îndreptate spre suflet sau destinate lui. Astfel, planta are nevoie de lumină, fără lumină se ofileşte. Şi sufletul are nevoie de lumină – de lumină cerească. Este un adevăr dumnezeiesc, care este oferit din belşug în Biserică, tuturor celor ce vor să asculte; este oferit şi prin citirea cuvântului lui Dumnezeu, şi în predici, şi în cântările bisericeşti, şi în toate rânduielile şi tipicurile Bisericii, şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, şi într-o mulţime de cărţi mântuitoare. Doritorii se adapă de aici din belşug cu lumina adevărului dumnezeiesc şi se veselesc de strălucirea lui. Dar nu toţi fac aşa şi nu toţi cei ce par a fi purtători ai adevărului lui Dumnezeu îl cuprind cu adevărat în sufletul lor. Există oameni care îşi pierd zilele şi nopţile studiind vreo ştiinţă – matematică, fizică, astronomie, istorie şi altele – crezând că-şi hranesc sufletul cu adevărul, dar sufletul lor se vlăguieşte şi se chinuieşte. De ce? Din pricină că nu se află adevăr acolo unde ei îl caută! Nu spun că ştiinţele n-ar putea cuprinde adevărul, ci că adesea ele îl izgonesc, înlocuindu-l cu iluzii sau cu presupuneri potrivnice adevărului. Dar sufletul nu-l poţi înşela, cum nu poţi înşela pe un om înfometat, dându-i o piatră în loc de pâine. De aceea sufletul se chinuieşte!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, 2011, p. 197)