Pocăinţa este adevărată numai atunci când omul, simţindu-şi păcatele sale cu care L-a mâniat pe Ziditorul său, părăseşte faptele păcătoase, îi pare rău pentru ele şi se căieşte; şi se învredniceşte de iertare cu harul lui Hristos prin dezlegarea pe care i-o face preotul Bisericii. Iar când nu părăseşte fapta păcătoasă, măcar că se şi căieşte, dar aceasta nu este pocăinţă, ci este o nădejde primejdioasă, peste măsură şi nechibzuită în bunătatea lui Dumnezeu, care, la fel ca şi deznădejdea, în egală măsură este osândită de Dumnezeu.

(Sfântul Macarie de la Optina, Ne vorbesc stareții de la Optina, Editura Egumenița, p. 134)