Războiul cu patimile

Dacă dă Dumnezeu, omul îşi vine în fire şi, privind în jur, îşi dă seama cât de grea e starea în care se află şi zice: „Dar până la urma urmei, de ce slujesc eu acestor patimi scârbavnice? Tot ce fac, fac în folosul lor, dar tihnă nu am, ci doar Îl mânii pe Dumnezeu. Nu vreau să mă mai supun lor...”

Dacă dă Dumnezeu, omul îşi vine în fire şi, privind în jur, îşi dă seama cât de grea e starea în care se află şi zice: „Dar până la urma urmei, de ce slujesc eu acestor patimi scârbavnice? Tot ce fac, fac în folosul lor, dar tihnă nu am, ci doar Îl mânii pe Dumnezeu. Nu vreau să mă mai supun lor, voi lepăda toate poftele şi voi începe să slujesc Domnului Dumnezeu, Mântuitorului meu”. Când păcătosul va spune acestea în inima sa şi chiar se va întoarce spre Dumnezeu cu inimă înfrântă şi cu mărturisire, atunci i se dă prin sfintele taine puterea harului şi puterea de a rezista în hotărârea sa şi de a birui patimile cu care s-a obişnuit, oricât de crâncen ar năvăli acestea asupra lui. Venind, harul îi învie sufletul, iar acesta, recăpătându-şi drepturile, va începe să tot năzuiască spre Dumnezeu şi, când întâmpină în cale piedici din partea patimilor, să le biruie, să le alunge şi să le dezrădăcineze. De atunci începe războiul pe viaţă şi pe moarte, şi cu cât se împotriveşte cineva mai hotărât patimilor, cu atât iese mai repede din tărâmul morţii şi intră pe tărâmul vieţii.

 

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Sophia, 2007, p. 114)

De la același autor

Ultimele din categorie