Sfânta credință, de care și-au bătut și își bat joc în continuare raționaliștii, numind-o „oarbă”, este atât de subtilă și elevată, încât poate fi pătrunsă și explicată numai de rațiunea duhovnicească. Rațiunea lui îi e potrivnică, o respinge, iar atunci când, din vreo necesitate materială, o găsește necesară sau tolerabilă, o înțelege în chip greșit și o explică în chip greșit, fiindcă orbirea, pe care ei o atribuie credinței, este un atribut inseparabil al ei.

Credința este sfântă și adevărată numai atunci când este credință în sfântul Adevăr, când este credința adusă pe pământ de Adevărul Dumnezeiesc întrupat.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 206-207)