Vezi că oglinda răsfrânge în sine acel chip către care este îndreptată. De se întoarce spre cer, faţa cerului se arată în ea; de se îndreaptă spre pământ, oglindeşte în sine înfăţişarea pământului.

Aşa este şi sufletul omului: cele către care se întoarce cu dragostea sa şi de care se alipeşte se fac văzute în el. Dacă se întoarce spre Dumnezeu, Chipul Domnului se arată în el prin puterea Sfântului Duh; dacă se apleacă spre lucrurile lumeşti şi pământeşti, atunci făptura lumii se izvodeşte în el.

Şi după cum e chipul pe care-l poartă în sine, asemenea este şi înţelepciunea pe care o are. Dacă poartă Chipul lui Dumnezeu, pe Domnul Îl iubeşte şi pe omul făcut după asemănarea Lui şi cugetă la cele cereşti şi înalte, nu la cele pământeşti. Iar dacă poartă chip lumesc şi dobitocesc, la cele pământeşti se gândeşte, înfăptuind şi urmând cele care sunt pe plac simţurilor lui, ceea ce stă în firea dobitoacelor necuvântătoare.

Cugetarea aceasta te îndeamnă ca prin pocăinţă şi prin credinţa cea întru Iisus Hristos „să te dezbraci de omul cel vechi” şi de chipul său dobitocesc şi să cauţi Chipul lui Dumnezeu şi să te îmbraci în acesta, care este podoaba sufletului cea mai aleasă şi mai minunată dintre toate.

Cele ce se arată acum în sufletul tău vor ieşi la iveală şi în ziua Judecăţii şi astfel, văzând în tine Chipul Său, Domnul te va cunoaşte ca fiind al Lui. Iar de ceilalţi, care nu au acea bineplăcută arătare, ci poartă în sine înfăţişarea dobitocească şi urâciunea păcătoşeniei, ca de o dihanie înfricoşătoare Se va lepăda şi le va grăi: „Nu vă ştiu”, chiar dacă aceia Îi vor spune: „Doamne, Doamne!” (Luca 13, 25-27). 

(Sfântul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu în împrejurările vieţii de zi cu zi, Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p. 97)