Viaţa în general, şi mai ales viaţa duhovnicească, nu poate să crească şi să sporească în chip uniform, treptat şi armonios fără ajutorul unei reguli. Bebeluşul se înfăşa ca să nu crească diform sau cocoşat; la fel să facem şi cu viaţa duhovnicească – să o înfăşăm în reguli, cu multă chibzuinţă, pentru ca ea să crească curgător şi armonios. Regula pune frâu tuturor pornirilor nărăvaşe, care ar putea să ne abată de la lucrarea noastră şi să strice întreaga aşezare a lucrurilor, mânându-ne într-o direcţie greşită, cum este de exemplu postirea exagerată. O plantă tânără este îngrădită cu nuiele sau legată de una mai viguroasă, pentru ca să poată sta dreaptă şi să crească tot astfel. Cel ce creşte fără nicio regulă este neînvăţat şi neîncercat; nu ştie să facă mai nimic, iar pe cele ştiute le face strâmb. Pe altele le face după pravilă, dar nu la momentul şi locul potrivit.

Acest pericol nu e deloc de neglijat: fără o regulă, fără un sprijin, neînvăţatul se prăbuşeşte şi căderile urmează de îndată. Pentru el, toată lucrarea depinde de prezenţa de spirit, de pricepere şi de dorinţă, însă cum să crezi că acestea sunt nişte temelii statornice, pe care să poţi zidi oricând? Nu poţi avea necontenit aceeaşi prezenţă de spirit, iar priceperea are nevoie de mult sfat şi, în afară de asta, nu este mereu trează şi pătrunzătoare – se poate înşela foarte uşor. Şi arată-mi pe cel care are o dorinţă statornică la nesfârşit.

Iată de ce, unde nu este o regulă, se ivesc fără întârziere abaterile, greşelile, omisiunile, întreruperile, pe când regulile au următoarea lucrare: fie că vrei, fie că nu vrei, continuă după regulă şi vei spori, întreruperi nu există, ruperi de ritm, iar lucrarea merge înainte. Şi altceva, cum altfel vei putea să-ţi biruieşti bunul plac şi părerea de sine, aceste înclinaţii extrem de primejdioase?

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, Editura Bunavestire, Bacău, 1999, p. 110)