Căci pocăința este cu adevărat începutul, iar sfârșitul este reînvierea simțurilor lăuntrice duhovnicești după care obișnuiește să vină cunoștința lui Dumnezeu eliberată de întunecime. „Ne vei da viață, zice și David, și vom chema numele Tău”. Și iarăși: „Viu va fi sufletul meu și Te va lăuda”. Căci viața agitată și amestecată este pricină de întunecare și, ca urmare, provoacă îndepărtarea de Dumnezeu și ignoranța, moartea sufletului, potrivit căreia oameni care sunt vii cu trupul sunt numiți morți prin despărțirea de Dumnezeu, lucru care se întâmplă din pricina grijilor lumești, precum văduva de care pomenește Sfântul Pavel, moartă în întunericul păcatului, deși vie cu trupul.

Și Domnul zice: „Lasă morții să-și îngroape morții lor”, numind morți pe cei care trăiesc după lume și amestecați în lume, pe care în altă parte îi numește generic „lumea” care nu poate să primească Duhul lui Dumnezeu Cel înțelegător, din pricina atașamentului față de lumea cea văzută. Dar viața neamestecată și liniștită este temei pentru lumina inteligibilă și prin urmare, pentru întoarcerea către Dumnezeu si cunoștința lui Dumnezeu pe care Domnul a numit-o viață veșnică, zicând: „Aceasta este viața veșnică să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat”. Iar cei care s-au împărtășit de acest fel de viețuire prin Duhul Sfânt primesc acest „Duh de viață făcător”.

Așadar, cel ce cunoaște pe Dumnezeu prin modul său de viață are Duhul lui Dumnezeu. Dar cunoștința vine din viața în isihie și prin urmare, primirea Duhului Sfânt, pe bună dreptate, vine din isihie, fiindcă isihia este îndumnezeitoare și prilej al darului Duhului Sfânt. De aceea mi se pare mie că acesta a fost modul în care ucenicii Domnului au rămas închiși în catul de sus să aștepte făgăduința Duhului, ținuți de credință și de nădejde, la nimic altceva privind decât la această făgăduință. Și aici, prin covârșirea făgăduinței, au primit Duhul Sfânt. Și pe bună dreptate: căci ascultând acestor făgăduințe, au nădăjduit și au așteptat, ca o răsplată potrivită a bunei lor răbdări, să primească acel mare dar și atât de mai presus de fire, desăvârșiți fiind și luminați la chip, precum focul, în Duhul Sfânt și devenind luminători ai lumii și sare a pământului.

(Sfântul Calist Angelicoudes, Trei Tratate Isihaste, Editura Doxologia, Iași, 2012, pp. 163-164)