Ne spunea părintele Paladie, zicând: „Am auzit de la un corăbier care spunea acestea: mergând odată cu corabia pe mare aveam în ea bărbaţi şi femei. Unii din Constantinopol, alţii din Alexandria, alţii din altă parte, şi vântul era bun şi călătoream bine. Dar cum am ajuns în larg, corabia mea nu putea înainta şi am stat în loc nemişcat cu corabia trei zile. Pentru aceasta eram în mare necaz şi nedumerire şi nu ştiam ce să fie. Iar eu, ca un cârmaci, am început să mă rog lui Dumnezeu pentru corabie şi pentru cei care erau în ea. Deodată am auzit un glas, zicându-mi: „Aruncă pe Maria în mare şi vei înota bine!”

Eu, nedumerindu-mă, cugetam ce să fie aceasta şi cine este Maria. Gândindu-mă aşa, am auzit din nou un glas: „Ţi-am spus, aruncă pe Maria din corabie şi veţi fi salvaţi!” Atunci, necunoscând eu cine este, am strigat: „Maria!” Iar ea dormea în aşternutul ei şi mi-a răspuns: „Eu sunt, ce porunceşti, stăpâne?” „Te rog să vii aici”.

Deci, sculându-se, a venit la mine şi luând-o de o parte, i-am zis: „Vezi, soră Mărie, ce păcate mari am eu, că pentru mine toţi veţi pieri!”. Iar femeia, suspinând din adânc, mi-a zis: „Cu adevărat, domnule, eu sunt păcătoasa” Eu i-am zis: „Ce păcate ai, Mărie?” „Amar mie, păcătoasa, a zis ea, că nu este păcat pe care eu să nu-l fi făcut şi din cauza păcatelor mele toţi veţi pieri”. Apoi mi-a mărturisit păcatele ei, zicând: „Domnule cârmaci, eu, păcătoasa şi prea nevrednica, am avut bărbat şi doi copii, unul de nouă ani, iar altul de cinci ani. Murind bărbatul meu, am rămas văduvă şi locuia aproape de mine un oarecare ostaş cu care voiam să mă recăsătoresc. Şi am trimis pe cineva la el, iar ostaşul mi-a răspuns: „Nu voi lua femeie care are copiii de la alt bărbat”. Auzind aceasta şi având mare dragoste de dânsul, vai mie ticăloasa, am înjunghiat pe amândoi copii mei, apoi am trimis vorbă ostaşului, zicând: „Iată, acum nu mai am nici un copil”, iar ostaşul, auzind că mi-am ucis copiii, a zis: „Viu este Domnul cel ce locuieşte în cer că nu o voi lua pe această femeie ucigaşă”. Deci, auzind eu, ticăloasa, că nu mă ia ostaşul, de frică să nu fiu pedepsită, am fugit. Iată de ce călătoresc în corabia ta”.

Auzind eu despre păcatul femeii aceleia, spune corăbierul, nu am vrut totuşi s-o arunc pe ea în mare. Ci am zis: „Mărie, iată, eu voi intra în barcă şi să ştii că de va porni corabia pe mare, înseamnă că păcatele mele au ţinut-o pe loc . Dar, când m-am coborât în barcă, nu s-a mişcat corabia din loc. Atunci am intrat eu în corabie şi i-am zis femeii. „Coboară-te tu în barcă”. Iar ea, coborându-se, îndată barca s-a depărtat puţin şi s-a scufundat în adâncul mării. Apoi corabia cea mare îndată a început să meargă şi a mers în trei zile cât trebuia să meargă în cinci zile.

(Cuvinte de la Sfinții Părinți, Editura Episcopiei Romanului, 1997, pp. 93-94)