Dumnezeu iubeşte Şi lemnul, nu doar lemnul!

Oamenii trebuie să înţeleagă că, de fapt, catedralele nu sunt un moft al cuiva, ci ele sunt o necesitate! Nu întâmplător 95% din ţările civilizate ale Europei au asemenea edificii; ele fiind un prim semn al demnităţii acelor naţiuni. Nu suntem noi primii care ne dorim o Catedrală a mântuirii neamului.

Două lucruri mi-au atras atenţia în ultimele săptămâni: 1. emisiunea de divertisment realizată de Carmen Avram, în care distinsa doamnă făcuse rost de câţiva infractori spirituali – preoţi caterisiţi pentru abateri grave de la morala creştină (a se vedea lucrarea Mitropolia caterisiţilor de la Secuieni) – autointitulaţi episcopi şi mitropoliţi în aşa-numita biserică paralelă, prezentându-i opiniei publice ca pe nişte modele demne de urmat şi, 2. Cântecelul liderului trupei „Taxi”, intitulat Despre smerenie, care – sub masca smereniei – dezvăluie ostilitatea autorului faţă de construirea Catedralei Mântuirii Neamului – unul dintre cele mai importante edificii iniţiate după 1990.

Despre „Mitropolia caterisiţilor de la Secuieni” am vorbit în alte circumstanţe şi de aceea, pentru moment, îl consider a fi un subiect închis; cu recomandarea pentru cei de bună-credinţă de a nu se lăsa înşelaţi, în vreun fel, de acei falşi slujitori.

Cât despre cel de-al doilea subiect, trupa „Taxi”, într-un cântecel intitulat Despre smerenie – asumat de 33 de personalităţi şi vedete din televiziune, muzică, teatru şi literatură – face o pledoarie pentru bisericuţele din lemn, apostrofând bisericile generoase ca mărime, respectiv, Catedrala Mântuirii Neamului. Din păcate, smerenia exprimată în cântecelul amintit este una de natură carantanică, ce nu are nimic de-a face cu smerenia hristică. Probabil că, dacă autorii ar fi cântat suferinţa unor bisericuţe de lemn, care figurează pe lista monumentelor istorice, dar care sunt lăsate în paragină, le-am fi putut înţelege neliniştile smereniei. Şi apoi, astăzi, lemnul este apanajul Firmei Schweighofer, care, cu bună-ştiinţă, a decimat în ultimele decenii pădurile ţării. Din păcate, smerenia bisericuţelor din lemn a devenit pentru artişti doar un pretext de mustrare arogantă adresată Catedralei Mântuirii Neamului, - prinosul Ortodoxiei româneşti - care, din motive neînţelese de masa credincioşilor noştri, le-a provocat coşmaruri şi insomnii, vise şi vedenii; deşi se pare că treziţi de presiunea oamenilor de bun-simţ, vor acum să dreagă busuiocul, - vorba românului.

În general, după cum se ştie, lucrările serioase se fac cu multe încercări şi ispite; aşa se întâmplă ori de câte ori se intenţionează să i se ofere câte un dar lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi filocalici spun că – atunci când se construieşte câte o biserică – toţi dracii din infern se răscolesc; după cum vedem, realitatea nu contrazice afirmaţia Sfinţilor Părinţi. Tocmai acum, în Postul Sfintelor Paşti, când încep şi lucrările de primăvară, semănătorul de zizanie şi-a scos oamenii la treabă. Vrea cu tot dinadinsul să semene „smerenie” peste Catedrala Mântuirii Neamului.

Ca unul care am coordonat construirea a peste 350 de biserici în Arhiepiscopia Iaşilor – toate, deopotrivă, construite la cererea credincioşilor, din 1991 şi până în prezent, din încredinţarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, care a iniţiat proiectul „Nici un sat fără biserică” – vreau să vă spun că, în majoritatea cazurilor, acolo unde s-a construit câte un astfel de edificiu, preotul a fost apostrofat, înjurat, reclamat, acuzat; însă – ce este mai dureros – nu de cei care ar fi fost îndreptăţiţi să o facă, în cazul în care preotul ar fi greşit, ci de către cei care – de la primirea certificatului de Botez – nu au mai avut nimic în comun cu Biserica. Acesta este, de fapt, războiul făţiş declanşat de Cel rău, care lucrează – din nefericire, iată – şi prin unii oameni potrivnici realizării unor deziderate nobile.

Însă nu tot aşa se întâmplă atunci când se construieşte câte un loc nociv trupului şi sufletului; sau atunci când se legiferează câte o lege prin care se ridică la rang de virtute păcatele strigătoare la cer. Se pare că, atunci, diavolii – fiind stăpâni pe situaţie – jubilează nestingheriţi.

Mă întreb: Au fost oare sinceri şi bine intenţionaţi cei care s-au lăsat antrenaţi în cântecelul Despre smerenie? Pe cât de vocali sunt împotriva Catedralei, prinosului adus de Ortodoxia românească Dumnezeului părinţilor noştri, pe atât de muţi au fost împotriva celui care – nomina odiosa – de la tribuna Parlamentului României – a cerut legalizarea prostituţiei şi a păcatelor contra firii?! Consider a fi o întrebare de bun simţ, care – sper – să nu-i deranjeze pe cei vizaţi, ci doar să-i trezească!

Faptul că trupa „Taxi” – secundată de cele 33 de personalităţi şi vedete din televiziune, muzică, teatru şi literatură, pentru care, de altfel, Biserica se roagă la fiecare „Sfântă Liturghie” – ne recomandă smerenia, nu este un lucru rău; deşi, nu cred că ei ar fi cei mai îndreptăţiţi să o facă. Mai ales că printre ei sunt şi persoane străine învăţăturii şi credinţei noastre. Pe unii din grupul celor 33 – ortodocşi practicanţi care ar vrea să se roage într-o bisericuţă construită din lemn, fie ea şi „pe cheiul Dâmboviţei” – nu-i opreşte nimeni să o facă. Sunt sute de astfel de bisericuţe din lemn în întreaga ţară. Pe alţii din acelaşi grup, care sunt de alte confesiuni, îi rugăm să se roage în bisericile şi casele lor de adunare – că doar de asta le-au construit, ce e drep, nu din lemn. Probabil că au o altă înţelegere cu Dumnezeu despre care noi nu avem cunoştinţă. Totul este posibil!

Ce ar fi însemnat ca poporul ales să-L fi adorat la nesfârşit pe Dumnezeu pe câmpurile Sichemului, Betelului, Beer-Şebei, Ghilgalului sau la Mamvri, Şilo, Miţpa, Ofra, Dan şi Ierusalim ori în acele locuri unde El, Dumnezeu, li Se revela? Faptul că Beţaleel şi Oholiab au construit – după planul dat de Dumnezeu lui Moise – Cortul mărturiei, cort care a însoţit poporul ales până la intrarea acestuia în Canaanul făgăduinţei, înseamnă că, nici lui Dumnezeu nu I-a plăcut să-Şi vadă credincioşii fideli expuşi intemperiilor. Dar, asta nu înseamnă că Dumnezeu nu li S-ar mai fi revelat în acele locuri pe care ei – deja – construiseră jertfelnice din piatră.

Iată că, lucrurile nu au stagnat, ci au evoluat, deoarece – după intrarea lui Israel în Canaan – s-au ridicat diferite altare – un fel de temple în miniatură – născute în jurul profeţilor. Iar mai târziu a fost ridicat – din zid, nu din lemn – Templul lui Solomon, după un plan inspirat de Dumnezeu. Acest templu va fi dărâmat mai târziu din temelii de Nabucodonosor (587 î.d.Hr.), dar refăcut – abia după şaptezeci de ani (516 î.d.Hr) – de Zorobabel, la îndemnul profeţilor Agheu şi Zaharia, tot din piatră.

Însă, este lesne de înţeles că nu se putea merge la nesfârşit cu manifestarea adorării lui Dumnezeu pe câmpuri sau prin corturi; trebuia să se facă şi în acest sens nişte paşi în funcţie de cerinţele şi de numărul credincioşilor. Exact ca într-o familie: Atunci când numărul persoanelor sporeşte, familia trebuie să le creeze tuturor acestora un confort minim. Tot aşa şi cu bisericile noastre: Când ele devin neîncăpătoare numărul sau dimensiunea lor trebuie mărite, astfel ca închinătorii să se poată ruga lui Dumnezeu în tihnă; bineînţeles, în interiorul acestora, nu în exteriorul lor. Ştiut este faptul că cei care au rămas în afara corabiei lui Noe au murit din punct de vedere fizic dar şi spiritual.

Desigur, bisericuţele din lemn, chiar dacă sunt expuse la incendii, şi-au avut şi îşi au frumuseţea, rolul şi rostul lor; nu contestă nimeni acest adevăr, deşi înaintea acestora au fost alese ca locuri de rugăciune peşterile rupestre şi chiar bisericuţele din paiantă. Însă atunci când realitatea pastoral-misionară din teren îţi cere altceva, tu – preot, episcop, arhiepiscop, mitropolit sau patriarh – trebuie să te conformezi cerinţelor!

De asemenea, ştiut este faptul că toate mănăstirile noastre au fost construite de ctitorii lor – preoţi, monahi, boieri sau domnitori, pe locul sau în preajma unor bisericuţe din lemn. Aşa se face că pe locul unor astfel de bisericuţe au fost construite adevărate opere de arhitectură şi artă cu rezonanţă în timp, în istorie şi în veşnicie. Cunoscutele biserici ale mănăstirilor Putna, Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, Dragomirna, Cozia, Curtea de Argeş, Hurez şi multe altele, sunt doar câteva exemple în acest sens. Probabil că dacă ierarhii şi sfinţii noştri voievozi din acea vreme ar fi constatat că situaţia impunea să le fi făcut de mărimea unor catedrale, le-ar fi făcut de dimensiunile acestora; deşi – pentru vremurile acelea – aceste biserici au fost considerate a fi adevărate catedrale. Dar, oare, când s-au construit aceste mănăstiri, vor fi fost şi pe atunci contestatari, având în vedere că ţara trecea prin fel de fel de încercări?! Posibil să fi fost, că doar nu trebuie să credem că a fost vreo vreme în care Cel rău şi viclean ar fi şomat. Numai că acei ctitori de atunci – ca şi cei de astăzi – n-au cedat presiunilor, ci au pus interesele Bisericii şi ale Ţării mai presus de dorinţele unora. Şi bine au făcut pentru că, graţie şi acestor mănăstiri am fost şi suntem cunoscuţi în întreaga lume. Vă spun ca cel care am fost timp de un deceniu muzeograf la Mănăstirea Putna şi care am vorbit zecilor de mii de pelerini din ţară şi străinătate despre aceste nestemate ale ţării noastre.

Oamenii trebuie să înţeleagă că, de fapt, catedralele nu sunt un moft al cuiva, ci ele sunt o necesitate! Nu întâmplător 95% din ţările civilizate ale Europei au asemenea edificii; ele fiind un prim semn al demnităţii acelor naţiuni. Nu suntem noi primii care ne dorim o Catedrală a mântuirii neamului. Neamurile şi capitalele din jurul nostru au toate astfel de semne ale demnităţii: Serbia şi-a construit Catedrala Sfântul Sava din Belgrad pe când ţara era decimată de război. Bravo lor! Ungurii au la Budapesta Domul Sfântului Stefan; bulgarii te întâmpină cu Catedrala Sfântul Alexandru Nevski din Sofia; cehii cu Catedrala Sfântul Vitus din Praga; ruşii cu reconstruita Catedrală Hristos Mântuitorul din Moscova. Noi, românii, în numele cui şi pentru care motiv suntem îndemnaţi la demobilizare şi absenţă? În faţa lui Dumnezeu fiecare neam se prezintă cu slava lui. Catedrala Mântuirii Neamului va sta pe braţele poporului român dreptcredincios aşa cum stau în tablourile votive machetele bisericilor pe braţele voievozilor ctitori.

Putem lipsi Europa – se întreba un mare gânditor – de asemenea edificii simbol? Nicidecum! Un astfel de edificiu, cred eu, ar trebui, după finalizare, să fie trecut pe o nouă listă cu minunile lumii întâmplate după 1990, după modelul Antichităţii. Din păcate, din şapte minuni ale lumii vechi: Statuia lui Zeus din Olimp, Piramida de la Gizeh, Mausoleul de la Halicarnas, Grădinile Suspendate din Babilon, Colosul din Rodos, Farul din Alexandria şi Templul zeiţei Artemis din Efes, cărora li s-a adăugat, pe la anul 225 î.Hr. şi a opta minune, Zidurile Babilonului, doar piramidele au mai rezistat dintelui vremii, de restul s-a ales praful. Ne bucură totuşi numele şi imaginile lor păstrate în cărţile de arhitectură.

Dumnezeu ne-a preferat pe noi, cei de astăzi, pentru a fi susţinătorii construirii unui asemenea edificiu spiritual; această alegere a lui Dumnezeu ar trebui să ne onoreze! Nicidecum nu ar trebui să ne învrăjbească şi să ne creeze insomnii precum celor din videoclipul amintit. Fiţi încredinţaţi că de când au început lucrările la Catedrala Mântuirii Neamului nu a sărăcit nimeni! Că este prea mare? Catedrala Mântuirii Neamului este mult prea mică – din punctul de vedere al suprafeţei – în comparaţie cu sutele de metri pătraţi ai bisericilor care au fost dărâmate sau afectate – prin translare – în timpul regimului de tristă amintire. Ca şi gazdă – indiferent de rangul eclezial pe care îl are – preot, episcop, arhiepiscop, mitropolit sau patriarh – oricare dintre ei are obligaţia morală să le ofere credincioşilor tihnă în rugăciune. Tihnă! Doar numai cei care merg la biserică ştiu ce înseamnă să te rogi în tihnă; ceilalţi – care merg doar să ia lumină în noaptea de Sfintele Paşti – nu fac altceva decât să-şi dea cu presupusul. Într-o catedrală – indiferent de dimensiunile ei – te poţi simţi tot atât de bine ca şi într-o bisericuţă de 100 mp., adusă în discuţia videoclipului. Depinde de starea ta sufletească. Mărimea unei catedrale trebuie gândită şi în perspectiva, că, un asemenea edificiu nu se construieşte în fiecare an.

Nu construirea acestui edificiu stă în calea prosperităţii ţării, ci modul defectuos în care se administrează şi se chiverniseşte ţara şi averea ei. Nu trebuie de uitat faptul că, statul a beneficiat de pe urma Bisericii – dincolo de proprietăţile Bisericii luate cu japca – de şcoli, spitale, grădiniţe, azile, orfelinate, case sociale etc.; pe când, Biserica – astăzi – stă la mila şi îndurările celor care diriguiesc destul de stângaci destinele ţării. Şi pentru ca să vă lămuriţi că afirmaţiile reflectă realitatea – că prea mult caz se face pe seama unor sume infime primite de la stat de către Biserică – am să vă aduc în atenţie o situaţie concludentă: În anul 2015, Biserica a primit de la stat 0, 04 miliarde pentru construirea de biserici şi 0, 28 miliarde pentru salariile clerului. În acelaşi an, pentru sănătate s-au alocat 30 miliarde; pentru Ministerul Sănătăţii 7 miliarde, iar pentru CNAS 23, 19 miliarde. Nu-i aşa că este o împărţeală rezonabilă?! Aşadar, nu construirea catedralei a păgubit sau sărăcit ţara, ci alţii sunt cei care lucrează în acest sens.

Dar să revenim! Cântarea liderului formaţiei „Taxi” Despre smerenie – asumată de cele 33 de personalităţi şi vedete din televiziune, muzică, teatru şi literatură – este o cântare tendenţioasă, care – sub masca smereniei – sabotează construirea Catedralei Mântuirii Neamului; altfel, nu-mi pot explica expunerea amănunţită a spaţiilor acesteia în care – cum spune compozitorul partiturii – „nu L-ar fi găsit pe Dumnezeu”. Bag seamă că, în noaptea respectivă, autorului i-a trebuit ceva timp ca să hălăduiască prin toate spaţiile noii catedrale, fie chiar şi în vis. Până când şi suprafaţa de teren alocată construirii acestui edificiu, n-a ezitat să o aducă în atenţia opiniei publice însă, din păcate, nu şi miile de hectare confiscate Bisericii de Statul Român. Probabil că s-ar fi trezit din reverie, sau poate că acest amănunt, i-ar fi făcut rima textului imposibilă. Rima bată-o vina! Oricum, înclin să cred că „nu L-a găsit pe Dumnezeu” pentru că a fost rău intenţionat.

Ilustra operă a liderului trupei „Taxi” – asumată de cele 33 de personalităţi şi vedete din televiziune, muzică, teatru şi literatură, ce e drept, încă nepremiată de vreun for academic! – se încheie cu un citat din Scrisorile Sfântului Apostol Petru. Citatul este străin de contextul cântecului, dar, subliminal, mesajul de încheiere este împotriva preoţilor: „Pe preoţii cei dintre voi” îi rog: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu ... nu pentru câştig urât, ci din dragoste; ... şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie” (Petru 5, 1-5).

Este un citat care nu are nevoie de comentarii, ci doar de o precizare în legătură cu „câştigul urât”. Ca unul care cunosc realitatea din teren, vă asigur că un preot nu câştigă într-un an cât câştigă un cântăreţ sau o formaţie, indiferent de ce nume poartă, la o petrecere sau la un spectacol. Aşa că despre „câştigul urât” să-i lăsăm să vorbească pe cei care chiar trăiesc onest şi cinstit.

Să-I mulţumim lui Dumnezeu, Care iubeşte şi piatra nu numai lemnul, că doar amândouă sunt opera Lui, că ţara noastră nu a avut mulţi astfel de visători, că ar fi rămas milioanele de credincioşi fără de biserici.

Aş încheia cu un sfat de bun simţ: în viaţă dacă nu poţi susţine o lucrare sfântă, nici nu te opune acesteia, ca nu cumva să atragi mânia lui Dumnezeu asupra ta!

Citește alte articole despre: catedrală, biserică, lemn, rugăciune

De la același autor

Ultimele din categorie