IPS Laurențiu, Mitropolitul Ardealului: Icoana Învierii Domnului – Chipul biruinței lui Hristos asupra morții (Scrisoare pastorală, 2018)

Bucuria sfântă și mântuitoare a Slăvitului Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos se revarsă, în această noapte de taină, peste întreaga lume, iar Sfânta noastră Biserică ne umple iarăși sufletele de lumina cea adevărată a credinței că Hristos, înviind, ne trece și pe noi, împreună cu El, „din moarte la viață și de pe pământ la cer”.

Veniți de luați lumină! – Acestea sunt cuvintele pline de puterea Iubirii și Învierii Domnului Hristos, Biruitorul morții, care astăzi ne cheamă să primim în sufletele noastre nu o lumină fizică, vremelnică, ci lumina iubirii Lui jertfelnice, biruitoare asupra morții și a păcatului, lumina vieții celei adevărate, în pacea și iubirea nesfârșită a Tatălui Ceresc.

Toată viața noastră creștină, trăită în Taina Bisericii, este o continuă călătorie spre Înviere și Viața cea adevărată. Învierea Domnului Hristos este temelia credinței noastre, dar și nădejdea cea mare care umple de sens viața noastră, căci fără Învierea Mântuitorului zadarnică ar fi credinţa noastră, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (I Cor. 15, 14). Asemenea poporului lui Israel care, sub conducerea marelui Moise, a ieşit biruitor din robia Egiptului, fiind povăţuit de stâlpul luminos al ocrotirii milostive a lui Dumnezeu, la fel şi noi, noul popor ales, răscumpărat prin Taina Crucii, ne trăim viața în Biserică ca pelerini spre Ţara Învierii, a Îm­părăției lui Dumnezeu. Suntem ocrotiți și călăuziți în urcușul nostru de o mulţime de stâlpi de lumină care ne ajută să vedem şi să înţelegem care este Calea spre cer şi ce trebuie să facem ca viaţa noastră să fie încununată la ieșirea din această lume de Lumina Învierii și a Vieții veșnice (…)

În iconografia ortodoxă, Învierea Domnului apare zugrăvită ca fiind Pogorârea la iad a Mântuitorului, căci prin ea se exprimă cel mai bine transpunerea în imagine a adevărului de credinţă al Bisericii pe care îl vestim prin cântarea troparului Învierii: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Părinţii Bisericii ne învaţă că Domnul Iisus Hristos, îndată după ce a murit pe Cruce ca om, a coborât cu sufletul Său, ca Dumnezeu adevărat, în cele mai de jos ale pământului, zdrobind puterea iadului, a morții și a păcatului. „Căci n-a putut fi ținut sub stricăciune Începătorul Vieții – ne învață Sfântul Vasile cel Mare în rugăciunea Sfintei Liturghii –, S-a făcut începătură tuturor celor adormiți, Întâiul Născut din morți... cale făcând oricărui trup la Învierea din morți”. Icoana, ca şi troparul Învierii, exprimă în chip deosebit această taină a biruinței morții prin puterea iubirii jertfelnice a Domnului Hristos pentru noi.

Dacă în spiritualitatea apuseană Hristos este reprezentat asemenea unui „atlet” sau „cavaler biruitor” care iese singur şi semeţ din mormânt purtând un steag, ca semn al biruinţei, flancat de un înger și de soldaţii care Îl privesc cutremuraţi, în Biserica noastră Domnul cel Înviat este întotdeauna reprezentat în legătura de iubire directă cu omul. Plină de înțelesuri duhovnicești, icoana Pogorârii la iad a Domnului Îl arată pe Mântuitorul făcându-Și drum prin învelișul pământului, călcând în picioare porțile iadului, peste care Se înalță, apoi, pentru a ridica pe Adam şi pe Eva din osânda neascultării şi pe toţi drepţii Vechiului Testament din legăturile diavolului şi ale morţii la viaţa cea nouă și veşnică a Împărăţiei Sale.

Icoana Învierii are în centru Persoana Mântuitorului, noul Pom al Vieţii, Care uneşte cerul cu pământul şi Care adună sub acoperământul Său pe toţi oamenii.

Veşmântul Său nu mai este zugrăvit ca cel din timpul slujirii pământeşti, ci este realizat întotdeauna într-un alb strălucitor, auriu sau cu lumini aurii, simbolizând lumina Învierii, slava și strălucirea Dumnezeirii, manifestată plenar în coborârea la iad. Din dorința de a exprima puterea cu care Hristos cel răstignit S-a pogorât la iad, iconarii au pictat o parte a veşmântului fluturând în sus, ca o indicare a rapidităţii cu care S-a coborât la iad. În mâna lui Iisus Hristos se află uneori pictat şi un sul de hârtie, semn al propovăduirii, care în anumite icoane este înlocuit cu Sfânta Cruce, ca una prin care a fost biruită moartea.

Nimbul de lumină care Îl înconjoară pe Mântuitorul apare într-o formă de migdală, dorindu-se astfel o accentuare a axei verticale a Crucii, a verticalităţii, a extremei coborâri a lui Dumnezeu la om pentru a-l ridica din robia iadului şi a morţii. Semnificativ este faptul că acest nimb de lumină devine din ce în ce mai întunecat în imediata apropiere de Persoana Mântuitorului, iconarul vrând, în acest mod, să exprime artistic taina dumnezeirii lui Hristos, precum și faptul că noi, în lumina Învierii, Îl putem cunoaşte numai prin lucrările Lui, însă nu în Fiinţa Lui, care ne rămâne mereu inaccesibilă.

Axa orizontală a Crucii din icoana Învierii se regăseşte în gesturile biruitoare ale Mântuitorului, Care adună spre Sine întreaga umanitate reprezentată prin câteva personaje simbolice. Întotdeauna apar protopărinţii neamului omenesc, Adam şi Eva, pe care Mântuitorul îi prinde de mână şi îi ridică cu multă putere din mormintele întunericului iadului în care zăcuseră. Atât de repede se petrece totul, încât Eva este zugrăvită adesea ca neapucând să îşi scoată mâna din mâneca hainei pentru a fi ajutată de Mântuitorul. În unele icoane, Hristos apare prinzând de mână doar pe Adam, ca o accentuare a întâlnirii dintre „Adam cel vechi”, cel care a căzut, şi „Adam Cel Nou”, Care a venit să-l ridice.

În rândul drepţilor se remarcă întotdeauna chipul Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul, cel care după moartea mucenicească, a binevestit și în iad apropiata venire a Mântuitorului Hristos. Sunt prezenţi, de asemenea, şi unii dintre profeţii Vechiului Testament, David, Solomon, Moise – strămoși și profeți ai Mântuitorului –, dar şi Abel, considerat cea dintâi jertfă umană.

În partea superioară a icoanei, cele două vârfuri de piatră arată că „pământul s-a cutremurat și pietrele s-au despicat” (Matei 27, 51) în momentul morții Mântuitorului Hristos pe Cruce. Pe de altă parte, stâncile simbolizează cosmosul întreg, lumea restaurată în Hristos, și reflectă lumina ieșită din adâncurile pământului. Deasupra scenei apar zugrăviţi şi doi îngeri, adesea ţinând în mâini însemnele Patimilor, semn că atât lumea văzută, cât și cea nevăzută participă cu bucurie la Învierea Domnului. În partea de jos, iadul este redat ca un adânc întunecat, în care apare un schelet legat de mâini şi de picioare şi cu o funie de gât, simbol al morţii. La picioarele Mântuitorului se află dispuse, adesea pe diagonale, cele două porţi ale iadului, care au fost zdrobite, iar întreg spaţiul iadului este plin de zăvoarele şi încuietorile rupte ale iadului (…)

Într-o singură imagine, în această icoană a Pogorârii Mântuitorului la iad, privim cu ochii sufletului luminați de credință și înțelegem care este taina adevăratei biruințe asupra răului din această lume. Și anume: biruința prin puterea smereniei, a iertării și a ascultării de Dumnezeu. Strălucirea icoanei Învierii este slava Jertfei de iubire a Domnului Hristos, Care răspunde la ura și răutatea celor care-L răstigneau, cu milostivirea Sa iertătoare – „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34) –, arătându-ne tuturor care este Calea cea adevărată prin care putem trece și noi din umbra răutăților și a morții spre Lumina Învierii și a vieții nestricăcioase (…)

Să primim, așadar, în inimile noastre, cu deplină mulțumire și recunoștință, Lumina Învierii Domnului Hristos, Care dez­robește sufletele noastre de deznădejde, răutăți și patimi, rea­șezând mângâierea, pacea și bucuria Harului ceresc. Darurile duhovnicești nestricăcioase revărsate peste noi în această noapte de taină să pecetluiască un nou început mântuitor al vieții fiecăruia dintre noi. Lumina Învierii Domnului Hristos s-o păstrăm și s-o ocrotim mereu cu sfințenie în viața noastră, a familiilor și copiilor noștri, căci ea este înțelepciunea și puterea cea mai presus de lume, care preface viața noastră în scară către cer.

Dar această Lumină sfinți­toare s-o dăruim, prin fapte și rugăciune, și inimilor celor din jur, care, din diferite pricini, nu sunt astăzi împreună cu noi: celor bătrâni și singuri, bolnavilor care zac în spitale, bunicilor noștri de departe sau din casele de bătrâni, copiilor părăsiți sau rămași fără părinți, celor în­doliați și necăjiți, celor aflați în lipsuri materiale sau spirituale și tuturor celor cuprinși de întristare sau de diferite nepu­tințe. Să privim chipul acestora în lumina Învierii lui Hristos, ca pe o sfântă lumânare de Paști aprinsă în lume de iubirea lui Hristos pentru oameni. Tuturor acestora, lumina și bucuria Praznicului de acum să le fie mângâiere, binecuvântare, întărire și mântuire.

† Laurenţiu,
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

De la același autor

Ultimele din categorie