Dumnezeu nu ispitește pe nimeni

„...ci ne izbăvește de cel rău. Ca a Ta este împãrãția, puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.”

Întreaga Bisericã este angajatã în aceastã luptã ultimã, care nu este pentru biruințã, ci pentru descoperirea ei: de la cãlugãrii care cautã lupta corp la corp cu puterile întunericului, astfel încât mânãstirile și chiliile pustnicilor sunt ca niște paratrãsnete spirituale ale lumii, pânã la cei mai umili dintre noi, cuibãriți de teamã lângã crucea lui Hristos, și care se strãduiesc cu rãbdare, zi de zi, sã lupte împotriva tuturor formelor rãului din noi, din jurul nostru, din culturã și societate, care refac strâns țesãtura vieții, pe care nu înceteazã sã o deșire cel numit în Scripturã „Stãpânitorul morții".

„Și nu ne duce pe noi în ispită”

Dar ispita este mai ales secretul ultimei apostazii. Este un mister care afecteazã toate epocile creștinismului, din moment ce suntem în vremea din urmã, de la Întrupare și Cincizecime încoace: „Ați auzit cã vine antihrist, spune Sfântul Ioan, iar acum mulți antihriști s-au arãtat" (1 Ioan 2, 18). Poate cã acest mister se clarificã în epoca noastrã, care este cu adevãrat o apocalipsã în istorie și care dã la ivealã atâtea lucruri îngrozitoare. Sau poate credem asta numai pentru cã este epoca noastrã: nu mai „apocalipticã" decât multe altele (ne dãm seama de asta studiind crizele trecutului).

„Și ne iartã nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”

„Doamne, toate sunt în Tine, eu însumi sunt în Tine, primește-mã", spune un personaj al lui Dostoievski. Nu pot sã fac un pas, nu numai pe stradã, dar nici în viațã, decât amintindu-mi de iertarea și de milostivirea lui Dumnezeu și de voința Sa ca eu sã exist, altfel sila de mine însumi și sentimentul suferinței mele m-ar dezintegra în neant - sau mai precis, în iad.

„Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”

Cererea de pâine, dacã vrem s-o spunem fãrã inconștiențã sau ipocrizie, ne impune o altã exigențã: aceea de a împãrți cu celãlalt. Comuniunea euharisticã este o pãrtãșie, este inseparabilã de aceea a altarului, spunea Sfântul Ioan Gurã de Aur. Trebuie sã practicãm aceastã pãrtãșie, mai întâi de la om la om, de la o familie la alta, în cadrul parohiilor noastre care ar fi de dorit sã se transforme în adevãrate comunitãți.

„Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ”

Atotputernicia lui Dumnezeu este aceea a iubirii. Și cum iubirea nu se poate impune fãrã sã se nege pe sine, aceastã atotputernicie - în stare sã creeze ființe care-o pot refuza - aceastã atotputernicie este și o atotslãbiciune.

„Vie Împărăția Ta”

„Vie împãrãția ta” înseamnã sã pregãtim, sã anticipãm cea de-a doua venire a lui Hristos, îndepãrtând zgura și cenușa. Cãci Împãrãția a cãrei venire o cerem este deja în mod tainic prezentã, fiecare celebrare euharisticã anticipeazã Parusia și existã în viața fiecãruia clipe euharistice, scântei din Parusie.

„Sfințească-se numele Tău”

Martiriul creștin este o experiențã misticã în care un bãrbat sau o femeie, adesea oameni obișnuiți, se încredințeazã lui Hristos, cu o încredere smeritã, exact în momentul celei mai intense suferințe. Și se întâmplã atunci cã îl nãpãdește bucuria învierii.

„Care ești în ceruri”

Trebuie sã știi uneori sã te oprești și sã asculți liniștea, sã te bucuri de ea, sã te uimești, sã te faci asemeni unei cupe. Aceasta se poate întâmpla într-un moment de liniște, acasã, într-o camerã unde ai rãmas singur, într-o bisericã deschisã dintr-un oraș mare, la o plimbare în pãdure, poate apãrea la lectura Evangheliei, pe care trebuie sã ne strãduim sã o citim zilnic, a unui psalm, a unui text duhovnicesc, la un cuvânt care-ți merge la suflet, care te pãtrunde: atunci nu mergi mai departe, ci te oprești, într-o așteptare tãcutã, uneori împlinitã.

„Tatăl nostru”

Biserica înseamnã toți cei care, mai mult sau mai puțin numeroși, nu conteazã, ajung sã descopere toate acestea, care intrã în mod conștient în această lumină și care aduc mulțumire. Pentru ei și pentru toți ceilalți Biserica este „preoția împărătească", „poporul sfânt" menit să se roage, să mărturisească, să lucreze pentru mântuirea tuturor oamenilor. Noi știm unde este inima Bisericii: în Evanghelie, în Euharistie. Dar nu știm unde se sfârșește ea, căci Euharistia este dată „pentru viața lumii".