„Cerurile", aici, aratã caracterul inaccesibil, abisal al Tatãlui, un Dumnezeu dincolo de Dumnezeu, hypertheos, spune Dionisie Areopagitul. Te apropii de El sondându-i absența, este așa-numita teologie negativă, de care vorbeam cu puțin înainte: inteligența își mãsoarã propriile limite, auzind în același timp murmurul, tot mai îndepãrtat, al oceanului dumnezeiesc.

Urmeazã momentul când orice activitate mentalã se opreste, omul se reculege și tace, el devine așteptare purã. Trebuie sã existe în viața noastrã de zi cu zi astfel de momente de înfiorare tãcutã. Pãrinții vorbesc, de exemplu, despre fiorul care pune stãpânire pe om atunci când, ajuns la marginea unei faleze înalte, vede marea desfãșurându-se amețitor înaintea lui.

Trebuie sã știi uneori sã te oprești și sã asculți liniștea, sã te bucuri de ea, sã te uimești, sã te faci asemeni unei cupe. Aceasta se poate întâmpla într-un moment de liniște, acasã, într-o camerã unde ai rãmas singur, într-o bisericã deschisã dintr-un oraș mare, la o plimbare în pãdure, poate apãrea la lectura Evangheliei, pe care trebuie sã ne strãduim sã o citim zilnic, a unui psalm, a unui text duhovnicesc, la un cuvânt care-ți merge la suflet, care te pãtrunde: atunci nu mergi mai departe, ci te oprești, într-o așteptare tãcutã, uneori împlinitã.

Dar de ce tocmai Cerul trebuie sã slujeascã drept simbol pentru transcendențã? De bunã seamã pentru cã azurul profund - mai ales în țãrile mediteraneene - este dincolo de puterea noastrã de cuprindere și în același timp pretutindeni prezent, învãluind totul și pãtrunzându-l cu lumina sa.

În limbile arhaice divinitatea este desemnatã printr-un cuvânt care înseamnã „cer sclipitor".

Trebuie sã știi sã privești cerul, sã te lași inundat de el, purificat pânã în strãfundul sufletului. De ce atâția tineri, care nu merg niciodatã la bisericã, escaladeazã aceste locuri înalte, care sunt munții, dacã nu pentru a intra cumva în azur? De ce se duc spre mãrile meridionale unde apa și cerul se confundã într-o sferã de plenitudine, de un albastru pur?

„A fost regãsitã. Ce? Eternitatea. Este marea contopitã cu soarele".

Totuși, revoluția tulburãtoare a timpurilor moderne a însemnat descoperirea unui cer gol și nesfârșit, unde nici Dumnezeu, nici omul nu par sã-și mai gãseascã locul. Cerul însuflețit al Psalmilor și al cãrții lui Iov a devenit absențã întunecatã.

Nesãbuitul de Nietzsche Îl cautã în zadar pe Dumnezeu într-o lume în care pãmântul o ia razna neluat în seamã, unde nu mai existã sus și jos și unde e din ce în ce mai frig. Astfel, emoția datã de azurul sclipitor riscã sã se transforme într-un divertisment de vacanțã. Altundeva trebuie regãsit cerul divin.

Altundeva? În „inimã", ne spun asceții. În centrul centrului, în profunzimea cea mai adâncã, unde toatã ființa noastrã se adunã și se deschide într-un abis de luminã: cerul interior, culoare de safir, scria Evagrie Ponticul.

Una dintre lucrãrile noastre zilnice este tocmai aceea de a trezi în noi energiile profunde ale inimii. Obișnuim sã trãim în capul și în simțul nostru, cu inima stinsã. Or, numai ea poate fi creuzetul unde se metamorfozeazã inteligența și dorința, și chiar dacã nu ajungem pânã la abisul de luminã, de acolo pot țâșni scântei și o tresãrire puternicã și dulce ne va aprinde inima.

Trebuie sã regãsim sensul acestei emoții ne-emoționale, al acestui sentiment ne-sentimental, al acestei vibrații liniștite, dar care rãscolește întreaga ființã, când ochii se umplu de lacrimi de uimire și recunoștințã într-o tandrețe ontologicã, o liniște împãrtãșitã, cum spuneam mai înainte. Aceasta nu este numai treaba cãlugãrilor, ci lucrarea smeritã a tuturor, și aș adãuga cã este și o problemã de culturã.

În Pavilionul canceroșilor de Soljenițîn, o tânãrã, responsabilã a unui serviciu dintr-un spital, își întreabã șeful, pe „bãtrânul doctor", de unde îi vine capacitatea de empatie cu pacienții și legatã de ea, siguranța diagnosticului. El îi rãspunde cã a fost mult timp adâncit, iluminat de dragostea unei femei și cã dragostea, dacã e acel dar atât de rar de a ști cã un altul existã, poate cu adevãrat sã spargã o „inimã de piatrã" si s-o transforme într-o „inimã de carne".

Dar, adaugã „bãtrânul doctor", sunt ani de când femeia aceasta a murit. De atunci el are nevoie ca în anumite momente sã se retragã, sã se închidã în el sã amuțeascã pe dinãuntru, sã-și linișteascã inima pânã la a se transforma într-un lac încremenit pe suprafața cãruia se reflectã luna și stelele. Liniștea și pacea fac posibilã venirea Tatãlui „care este în ceruri" și pe oglinda inimii astfel cercetatã se înscrie adevãrul ființelor și al lucrurilor.

Și este și o chestiune de culturã. Avem nevoie de muzicã, de poeme, de romane, de cântece, de o întreagã artã, chiar și una comunã, care sã ne trezeascã forțele inimii.

Uneori, în metrou, la Paris, îmi ajunge la urechi un cântec din zonele înalte ale Americii Latine: el urmeazã granița sinuoasã dintre iubire și moarte, dintre revoltã și slãvire. Sau altceva: marea poveste de dragoste a literaturii arabe este cea dintre Magmân si Laylâ. Magmân, nebunul, o iubeste pe Laylâ - noaptea. Laylâ îl iubeste pe Magmân dar nu-i dezvãluie taina ei, ci dispare în deșert, în chip de gazelã. De aici înainte Magmân este hãrãzit rãtãcirii și cãutãrii. Avem nevoie de cântarea lui Magmân, avem nevoie de frumusețe, dar nu de o frumusețe de posedat, cum este cazul adesea în zilele noastre, ci tocmai de de-posedat și poate de comuniune, de acea „frumusețe care creeazã orice comuniune", spune Dionisie Areopagitul.

Iar Sfântul Ioan Scãrarul vorbeste de acea „cântare profanã, care duce la bucuria interioarã, la dragostea dumnezeiascã, la lacrimile de sfințenie". Geniul creștinismului este în mod tainic, „filocalic", iar „filocalie" înseamnã „iubire de frumos" și frumusețea nu trebuie rezervatã cultului, ascezei, ea trebuie sã strãluceascã și în culturã.

(Olivier Clement,  Tâlcuire la Tatăl nostru, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia)