Gânditori ortodocși moderni. De la Filocalie până în prezent

Cădem singuri, ne ridicăm împreună – comuniunea iubirii, a rugăciunii, a credinței

Nimeni nu poate să își pună speranța în rugăciunile proprii, iar oricine se roagă solicită mijlocirea întregii Biserici. Toți îngerii se roagă pentru noi, toți apostolii, martirii și patriarhii și, mai presus de toți, Maica Domnului nostru, iar această unitate sfântă reprezintă adevărata viață a Bisericii.

Numai prin femeie bărbatul devine cine este el cu adevărat

„Slava bărbatului” (I Corinteni 11, 7) în puritatea sa luminoasă, femeia este ca o oglindă ce reflectă chipul acestuia, i-l relevă lui însuși și, prin aceasta, îl corectează. Astfel, ea îl ajută pe bărbat să se înțeleagă și să realizeze sensul propriei sale ființe. Femeia realizează acestea prin descifrarea propriului destin, căci numai prin femeie bărbatul devine ceea ce este și cine este el cu adevărat.

Filocalia – un volum de scrieri prin care omul este pregătit pentru unirea cu Dumnezeu

Filocalia are un fel de semnificație emblematică pentru teologia ortodoxă modernă, marcând un moment de cotitură în istoria teologiei ortodoxe. A fost publicată în anul 1782 la Veneția – la acea dată tipărirea nu era permisă în Imperiul Otoman. Lucrarea reprezintă o antologie – acesta fiind chiar înțelesul titlului în limba greacă, Philokalia – de texte bizantine mistice și ascetice din secolul al IV-lea sau al V-lea și până în secolul al XIV-lea: o colecție de lucrări diverse ce se întinde pe o perioadă de aproape un mileniu.

Lumea întreagă este chemată la îndumnezeire

De prea multe ori povestea creștină a fost înțeleasă ca fiind în mod fundamental despre om, restul creației având rolul unui fel de decor. Acesta, cu siguranță, nu este cazul în ceea ce-i privește pe Părinți, după cum nu este nici în ceea ce privește Liturghia Bisericii (așa cum ne va convinge o privire asupra anaforalelor euharistice tradiționale sau, chiar mai mult, rugăciunea binecuvântării apei din cadrul slujbei Sfântului Botez).

Cum a ajuns Sfântul Siluan Athonitul din deznădejdea cea mai neagră la bucuria în Hristos

În urcușul său duhovnicesc, Părintele Siluan a trecut prin trista experiență a „nopții negre”, a abandonului și singurătății totale. Însă tot din propria experiență a cunoscut imensitatea dragostei dumnezeiești. Ea strălucește până și peste infernul încercărilor, al chinurilor și al necazurilor. Tocmai pentru că Dumnezeu este iubire.

Abuzul omului față de mediul înconjurător este un păcat

Episcopului Kallistos îi este drag să aducă aminte de cuvintele Părintelui Amfilohie, un bătrân de pe insula Patmos, pe care l-a cunoscut în timpul primei sale vizite acolo (a trecut la cele veșnice în anul 1970): „Știi – obișnuia el să spună – că Dumnezeu ne-a mai dat nouă încă o poruncă, ce nu este trecută în Scriptură? Este porunca Iubește copacii... Atunci când plantezi un copac, sădești speranță, plantezi pace, sădești iubire, și vei primi binecuvântarea lui Dumnezeu”.

Ce înseamnă a muri încă din viața aceasta?

„Moartea în viață reprezintă în cele din urmă singurul mod de a trăi spre de-acum râvnitul sfârșit. Nu trebuie să se pună problema evadării din viață, prin respingere, prin zbor în imaginație sau prin căutarea cu încăpățânare a morții trupești. Așa ceva nu înseamnă să mori în viață. A muri în viață înseamnă să trăiești fiecare moment al său, fiecare problemă și suferință a sa. Însă să o trăiești direcționat mereu spre Final. Aceasta înseamnă să trăiești cu iubirea unei inimi dezinteresate.”

În rugăciune, „ne dăm întâlnire” cu Hristos

La Tatăl nostru nu implorarea vine pe primul loc, ci acceptarea și încuviințarea. Dacă vom putea ajunge la aceasta, atunci vom descoperi libertatea, libertatea față de nevoia de a face un lucru sau altul. Calea spre înainte este foarte simplă: pas cu pas. Noi complicăm lucrurile prin temerile noastre. Această libertate ne permite să privim totul prin „prisma divinului”: și totul pare plin de minuni!

Căsătoria și „monahismul interior” – viața și teologia lui Paul Evdokimov

Tatăl său era militar; el însuși a studiat la o școală de cadeți și, în timpul războiului civil ce a urmat Revoluției bolșevice, a luptat în Armata Albă; cu toate acestea, o decadă mai târziu, căsătorit și cu o familie tânără, Evdokimov a rămas acasă, să aibă grijă de copii, în timp ce soția sa lucra – un lucru neobișnuit chiar și în zilele noastre, însă foarte neobișnuit în anii 1930.