Într-o lume esențialmente masculină, în care totul este plasat sub semnul patriarhatului, bărbatul înarmat cu un mod de gândire propriu, cu o ființă și existență proprie, își pierde legăturile cosmice cu cerul și cu natura și, de asemenea, cu femininul, în calitate de taină complementară propriei sale ființe. Eliminând metafizica și mistica care l-au creat, alunecând spre abstracția cerebrală, bărbatul vede ferecându-se înaintea lui dimensiunea profunzimii, cea a Duhului Sfânt. Bărbatul își depășește propria ființă; fiindu-și mai exterior lui însuși, harisma sa de expansiune îi direcționează privirea dincolo de sine însuși. El umple încontinuu lumea cu energiile sale creatoare, impunându-se ca un stăpân și cucerind-o ca inginer și constructor.

Primește alături de sine femeia, care trebuie să-i fie companie și ajutor. Ea este în același timp preaiubită, soție și mamă. Mult mai interiorizată decât bărbatul, femeia este în largul ei în limitele propriei sale ființe, a cărei prezență radioasă umple întreaga lume. „Slava bărbatului” (I Corinteni 11, 7) în puritatea sa luminoasă, femeia este ca o oglindă ce reflectă chipul acestuia, i-l relevă lui însuși și, prin aceasta, îl corectează. Astfel, ea îl ajută pe bărbat să se înțeleagă și să realizeze sensul propriei sale ființe. Femeia realizează acestea prin descifrarea propriului destin, căci numai prin femeie bărbatul devine ceea ce este și cine este el cu adevărat. Relația ontologică mamă-copil o face pe femeie, asemenea Evei, „izvorul vieții”. Ea veghează asupra întregii ființe, protejează viața și lumea. Harisma „maternității” sale interiorizate și universalizate poartă pe orice femeie spre cel înfometat și strâmtorat și face precisă în mod admirabil esența sa feminină: căsătorită sau nu, fiecare femeie este maică in aeternum.

(Pr. Andrew Louth, Gânditori ortodocși moderni. De la Filocalie până în prezent, traducere de Lucian Filip, Cristian Untea, Justin A. Mihoc, Editura Doxologia, Iași, 2017)