A fi activ în Dumnezeu şi cu Dumnezeu se dă fie pruncilor (Mal. 18, 3 - 11, 25), fie acelora care sunt nebuni pentru Dumnezeu, asemenea marelui Pavel (I Cor. 4, 8-10). El a scris despre sine: „Dar cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă. Ba mai mult, eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul Meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos sa-L dobândesc... ca să-L cunosc pe El şi puterea Învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui, ca doar să pot ajunge la învierea cea din morţi.” (Filip 3,7-11) Pavel a împlinit testamentul Domnului care spune: „Aşadar oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luc. 14, 33).

Să se lepede„de tot ceea ce are să se lepede, în planul existenţei create, în delimitarea lui de Dumnezeu, spre afirmarea lui. „Cei ce sunt din credinţă, aceştia sunt fiii lui Avraam... şi se binecuvântează împreună cu el” (Gal. 3,7-9,11). Astfel, noi trebuie să urmăm pilda părintelui nostru după duh, Avraam: „să luăm în mâini cuţitul şi focul şi să ne urcăm pe un loc înalt, pentru a aduce lui Dumnezeu ardere de tot, ceea ce ne este nouă mai drag după trup.” Atunci şi noi vom auzi: „Acum Eu te cunosc pe tine... şi binecuvântându-te te voi binecuvânta” (Fac. 22). Şi acesta este drumul adevărat spre veşnica fericire, în orice altceva rămân doar urmele morţii. Numai cu condiţia „până în sfârşit” (In. 13,1) a credinciosului. Urmarea lui Hristos deschide în noi înaltele tării ale firii noastre şi noi devenim vrednici să primim Evanghelia în dimensiunea ei veşnică. Hotărârea „de a lăsa totul” (Mat. 19, 27-30) ne conduce la treapta dintre timp şi veşnicie şi noi începem să contemplăm o altă realitate a Existenţei nepieritoare, până atunci ascunsă nouă.

(Arhim. Sofronie Saharov, Despre rugăciune, Editura Piatra-Scrisă, p. 64-65)