Numai prin bunătate ne putem regăsi fericirea

Viața virtuoasă nu este o ispravă exterioară, ci mai curând este manifestarea relației noastre naturale și lăuntrice cu Binele absolut, adică cu Dumnezeu.

Poate că cineva consideră această recomandare a acriviei conștiinței, care pune accentul pe învățătura Sfinților Părinți, ca pe un mijloc care ne privează de libertate, mai ales judecând după criteriile contemporane ale apostaziei generale. Dar în esență numai aceasta este și este numită libertatea personalității, pentru că  numai așa stă în picioare și se mișcă firea rațională în menirea ei universală. „Este de necontestat realitatea alcătuirii noastre naturale că suntem ființe raționale și, prin participare, bune”. Și prin urmare, numai în bine ne putem regăsi statornicia și fericirea.

Dar ce este binele în esența lui? Răspunde Iisus al nostru: „Nimeni nu este bun decât Unul Dumnezeu![1] Și noi prin participare, zidiți fiind de El după chipul și asemănarea Lui, în mod drept avem un fel de aplecare naturală spre bine și este firesc ca facerea de bine, prin felurite virtuți, să fie o mișcare mai naturală. Acest lucru îl subliniază sfântul Maxim zicând: „Săvârșim, așadar, fiind aici prin fire, virtuțile având puterea naturală să le împlinim pe acestea”. Prin urmare, viața virtuoasă nu este o ispravă exterioară, ci mai curând este manifestarea relației noastre naturale și lăuntrice cu Binele absolut, adică cu Dumnezeu.

Unde este, așadar, robia – după judecata elementelor anarhice – la aceia care prin intermediul păzirii poruncilor se fac virtuoși? Dacă, așa cum s-a dovedit, virtutea este starea și mișcarea omului – și aceasta se obține numai prin participare din partea Atotbunului Dumnezeu prin harul Lui – atunci numai cei ce se împărtășesc de har sunt și sunt numiți liberi, în timp ce rămân robii robilor cei ce trăiesc și se mișcă departe de Dumnezeu!

Este de prisos să mai spunem că poruncile date și virtuțile care izvorăsc din ele sunt manifestări ale Binelui, totuși ele nu sunt Binele Însuși. Noi ne străduim să dobândim unirea cu Binele, de aceea și în rânduielile ostenitoare și minuțioase ale vieții noastre nu ne plecăm, nici nu dăm înapoi, fiindcă nu acestea sunt scopul, după cum nici rezultatele care decurg din ele, ci scopul este Hristos al nostru, Adevărul. Ca să-L cunoaștem pe El ascultăm și ne supunem. „Veți cunoaște Adevărul și Adevărul vă va face liberi.”[2]. Și față de înălțimea cunoașterii lui Hristos, am socotit că toate  sunt gunoaie[3]. Încercarea noastră a fost ca iarăși și iarăși să distingem înțelesul Duhului de litera formală și astfel cu o conștiință luminoasă și râvnă să continuăm lupta ce ne stă înainte, cu harul lui Hristos și rugăciunile Sfinților. Amin.

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, în curs de publicare la Editura Doxologia)

[1] Matei 19, 17; Marcu 10, 18; Luca 18, 19.

[2] Ioan 8, 32.

[3] Cf. Filip. 3, 8.

De la același autor

Ultimele din categorie