Arhimandrit Emilianos Simonopetritul - Despre rugăciune

Avem, așadar, o așteptare tainică, plină de neliniște, și o anumită nerăbdare. Când vom avea această trăire a unei tainice așteptări plină de neliniște, atunci vom înainta și vom avea încă și mai mult desfătarea tăcută, ceea ce numim pregustarea venirii Duhului Sfânt și recunoașterea prezenței lui Dumnezeu.

Avem, așadar, o așteptare tainică, plină de neliniște, și o anumită nerăbdare. Când vom avea această trăire a unei tainice așteptări plină de neliniște, atunci vom înainta și vom avea încă și mai mult desfătarea tăcută, ceea ce numim pregustarea venirii Duhului Sfânt și recunoașterea prezenței lui Dumnezeu.

Fiți atenți, ca să înțelegeți. Să explicăm aceste lucruri în mod palpabil, părinții mei, nu este simplu. Trebuie ca sufletele noastre să ceară și să devină ceea ce spunea Domnul: „cereți și vi se va da vouă, bateți și vi se va deschide”[1]. Dacă voi Îl veți striga, El va fi aflat. Ceea ce nu înțelegem acum, vom înțelege. Ni le va spune Însuși Duhul Sfânt. Nimeni nu poate să fie învățător, fără numai Hristos: „Învață-ne pe noi cum trebuie să ne rugăm”[2]. Orice învățător este un glas sărac, care poate doar să ne facă să spunem: „A, acesta nu înțelege nimic și nu știe nimic: „Mă voi duce de-a dreptul la Hristos!” Numai acest sens poate să-l aibă cineva care ne vorbește despre rugăciune. Oricare altul este demagog , înșelător. Poate doar să ne facă să înțelegem că nu e în stare să ne învețe nimic, ca să ne silească să spunem: „Duhule, unde ești, ca în final Tu să mă înveți”!  

Ca să revin. Și când am înțeles că Duhul cel Sfânt suflă aproape și că, mai mult decât atât, în loc să sufle aproape, eu pot să îl aduc înlăuntrul meu și să devină reînvierea existenței mele, replăsmuirea vieții mele, a sufletului meu, atunci începe această tainică așteptare plină de neliniște.

Când începe această așteptare nerăbdătoare a Duhului, încep și eu să gust semnele prevestitoare ale venirii lui. Fiindcă știu, ceea ce voi cere îmi va da. Și de vreme ce îmi va da, deja am, voi spune imediat în sinea mea. Ceva mă încredințează de acest lucru. Deja aveți, ceea ce cereți, zice. Înainte de a lua, ați primit[3].

De aceea am o desfătare tăcută, am o tăcută pregustare a darurilor pe care le voi primi, ba încă și o tăcută pregustare a împărăției cerurilor. De ce? Cum se leagă între ele aceste două lucruri? Fiindcă Dumnezeu este în ceruri, iar eu sunt aici, și, prin urmare, desfătarea pe care o voi avea, această desfătare prevestitoare, trebuie să fie, să zicem, un chip al pre-introducerii mele în sânurile Împărăției cerurilor. Va trebui să fie un preludiu al ecourilor și al glasurilor îngerești care există și se aud acolo sus. Și prin urmare, încep să conștientizez aici jos, ce este raiul, ce este Împărăția cerurilor. Și cum mă voi ruga la Dumnezeu, de vreme ce Dumnezeu este acolo și eu nici nu-L văd, nici nu-L aud? Va trebui să aflu unde este și să știu ce este acel lucru întru care este Dumnezeu.

Încep, așadar, să am o înainte-percepție a tainelor Împărăției cerurilor. Ce este cerul și ce sunt sălașurile care sunt acolo? Ce este soarele dreptății? Ce sunt sfinții? Cum sunt sfinții? Cum este Hristos înlăuntrul sfinților? Și cum este aici jos Sfânta Treime? Aici jos, totuși , e? – Iar eu sunt încă aici –. De departe încep norii cumva să se risipească și văd! Iată, luna. Aici trebuie să fie o pasăre, colo trebuie să fie steaua aceea.

Încep acum să înțeleg și sufletul meu începe să se încălzească de la tainele care încep să se descopere cumva înaintea mea. Și atunci, iubiții mei, începe o nouă – ca să o numim așa – perioadă a vieții mele duhovnicești, desfătarea în tăcere sau în tăcere desfătarea, adică acum este cu totul altceva. Nu tăcerea de care vorbeam mai înainte. Aici este o tăcere  mai duhovnicească. Este o tăcere a duhului meu – mai înainte era o tăcere a puterilor mele sufletești, a sufletului meu – iar acum este una a lumii mele duhovnicești, este una a ochilor sufletului meu. Este zăvorârea, în care stau așa, ca să-L văd.

Fiindcă acum mă aflu încă și mai mult înaintea ușilor cerului, am o desfătare, o bucurare, simt o căldură plăcută, o atmosferă caldă și tac, ca să aud glasul Lui. Acum însă tace, cum spuneam, duhul meu, același duh care va striga: „Avva Părinte”[4]! Tac, acum; prin urmare, mă bucur. Simt înlăuntrul meu o căldură, chiar trupească. Simt o odihnă, simt o tihnă. Am o dispoziție pentru rugăciune. Totuși nu vreau să mă rog, vreau să Îl aștept pe Dumnezeu.

(Extras din cartea Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena, 2004)

[1]Mt. 7, 7; Lc. 11, 9.

[2]Lc. 11, 1.

[3]Cf. Mc. 11, 24.

[4]Gal. 4, 6.

Ultimele din categorie