Arta postitului

„Înfrânarea” sau „stăpânirea de sine” nu înseamnă a ne tortura sistematic până la moarte, ci, din contră, a pune zăvor tendinţelor distructive ale egoismului care ne con­duc încet, dar sigur, spre moarte.

Pentru a o spune dinainte, postitul nu este nici o formă subtilă de sinucidere lentă, adică o autotorturare ma­sochistă, dar nici o măsură cosmetică sau dietetică de îngrijire a corpului, chiar dacă nu poate fi negat faptul că postitul are consecinţe pozitive şi în această ultimă privinţă. Câteva texte ne vor pune numaidecât în direcţia corectă: „Foloseşte-te de toate cele trebuincioase trupului cum se cuvine, împotrivindu-i-te [trupului] în toate".

Evagrie face aluzie aici la o definiţie clasică a monahu­lui, pe care avva Zaharia a exprimat-o în următoarele cuvinte:

„A se forţa pe sine însuşi în toate — acesta este monahul".

Cititorul modern, nepregătit şi ignorant în spiritualitatea Părinţilor pustiei, nu va putea citi la început o astfel de maximă decât cu groază. Însă textul lui Evagrie citat anterior reaşază, cel puţin parţial, lucrurile pe făgaşul corect. Căci „a te forţa/violenta pe tine însuţi" sau „ a te împotrivi trupului în toate" nu exclude în chip evi­dent o grijă raţională faţă de acest trup. Din contră, această grijă e mai întâi revendicată, ca apoi să fie limitată printr-un avertisment; aici este cheia. „Înfrânarea" sau „stăpânirea de sine" (enkrateia) nu înseamnă a ne tortura sistematic până la moarte, ci, din contră, a pune zăvor tendinţelor distructive ale egoismului care ne con­ duc încet, dar sigur, spre moarte. În interesul trupului însuşi şi în cele din urmă, întrucât trupul şi sufletul constituie o unitate, în interesul integrităţii persoanei umane. Pentru aceasta este nevoie de o rezistenţă energică împotriva patimilor care ne pervertesc şi înstrăinează fiinţa.

Următorul text din Praktikos scoate la iveală tocmai această atitudine fundamental pozitivă în faţa vieţii proprie monahismului timpuriu:

„Zicea sfântul şi foarte făptuitorul nostru dascăl [Macarie]: aşa trebuie să fie gata întotdeauna mona­hul ca şi cum ar muri mâine şi, iarăşi, aşa trebuie să se folosească de trup, ca şi cum ar vieţui împreună cu el încă mulţi ani. Fiindcă primul lucru, spunea el, taie gândurile akediei şi-l face pe monah şi mai sârguitor, iar celălalt păzeşte trupul sănătos şi-i păstrează întotdeauna o înfrânare egală".

N-ar putea fi formulat mai concis realismul sănătos al Părinţilor pustiei: viaţa şi moartea se relativizează reci­proc, sunt puse în relaţie una cu alta.

(Ieroschimonah Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui — ştiinţa și învăţătura Părinţilor pustiei despre mâncat şi postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 86-87)

De la același autor

Ultimele din categorie