Cel mai mult am sporit (vreo şapte ani), când am făcut o meditaţie şi am zis aşa: preoţii îi socoteam ca pe Sfinţii Apostoli, pe stareţ ca pe Hristos şi pe toţi ceilalţi ca ucenici ai Sfinţilor Apostoli. Şi aşa bucurie aveam, că îmi venea în gând să le sărut şi tălpile şi picioarele la toţi părinţii. Dar cu timpul am început a mă birui de judecată, şi atunci am început a mă răci.

Majoritatea câştigă pe Duhul Sfânt când intră în mănăstire. Atunci îi vezi pe toţi sfinţi; nu mai poţi de bucurie, nici nu mai vrei să auzi de lume. Dar după ce te dai la vorbă cu ceilalţi, mai vechi, la judecată şi la a vorbi de rău pe alţii, imediat Duhul Sfânt te lasă în părăsire.

(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, Făgăraș, 2010, p. 14)