Dar iată întrebarea: Care este cheia bucuriei duhovnicești?

Răspunsul la întrebarea asta este unu: Rugăciunea minții. Rugăciunea minții are mare putere. Ea are diferite grade. Primul este acesta: Să se rostească simplu cuvintele: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” În gradele mai înalte are atâta putere încât poate muta și munții. “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” Nimănui nu-i este greu să spună cuvintele acestea. Și folosul este uriaș. Ea (rugăciunea) este arma cea mai puternică în războiul împotriva patimilor și duhurilor rele.

Un suflet este mândru. Pe un altul îl bântuiesc gândurile necurate. Un altul invidiază și nu are putere să se lupte cu patima. Unde va găsi această putere? Numai în rugăciunea minții.

Vrăjmașul face totul numai să ne despartă de rugăciunea minții. Ne sfătuiește cu viclenie: “Ce prostie este să te îndeletnicești numai cu lucrul acesta. Și mai ales când nici mintea, nici inima ta nu participă la această rugăciune. Mai bine e s-o înlocuiești cu altceva”.

Nu-l ascultați. Spune minciuni, continuați-vă lupta. Rostiți rugăciunea și nu va rămâne fără rod. Toți sfinții n-au lăsat niciodată rugăciunea aceasta. Le-a fost atât de scumpă, încât n-au schimbat-o cu nimic. Când vedeau că mintea lor rătăcește, “se distrează”, cu altceva, reluau rugăciunea. Iar această luptă a lor semăna cu dorința ce o are cel însetat de a bea apă după o mâncare sărată, ca să-și stingă setea. Se întâmplă uneori ca omul să nu găsească apă pentru un timp, ca să-și potolească setea. Și setea se mărește. Dar când, în cele din urmă, găsește un izvor, bea “pe săturate”. Așa și sfinții au însetat de rugăciune. Și au băut-o cu o dragoste arzătoare.

Rugăciunea ne duce aproape de Hristos.

(Starețul Varsanufie, Omilii duhovnicești, Editat de Mănăstirea Frăsinei, 1994, p. 44-45)