Cât este de urâtă lenevirea înaintea lui Dumnezeu

Lui Dumnezeu nu i se pot aplica simplistele idei pe care ni le făurim noi, oamenii, despre dreptate și că relațiile noastre cu Dumnezeu nu se întemeiază pe un do ut des contabil, în care noi să fim întotdeauna creditori și beneficiari pasivi.

Din pilda talanților reiese că omul care a plecat departe și-a chemat slugile și le-a dat pe mână avuția sa este Însuși Dumnezeu: pe acela care, restituind un talant – atât cât primise – răspunde: „Doamne, te-am știut om aspru, care seceri unde nu ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat”, stăpânul nu-l contrazice, ci, dimpotrivă, îi confirmă caracterizarea, repetând-o (Matei 25, 26). Și, imediat după aceea, urmează straniile cuvinte: „Căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce n-are și ceea ce are i se va lua”.

Rezultă că lui Dumnezeu nu i se pot aplica simplistele idei pe care ni le făurim noi, oamenii, despre dreptate și că relațiile noastre cu Dumnezeu nu se întemeiază pe un do ut des contabil, în care noi să fim întotdeauna creditori și beneficiari pasivi.

Dumnezeu seceră și unde n-a semănat: înseamnă că trebuie să dăm de la noi, să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luăm inițiative. Atitudinea de: „parcă ce rău am făcut eu!”, „eu n-am făcut rău nimănui!”, „fac și eu ce pot!”, „dacă nu pot mai mult!” este – vorba lor – o atitudine de gură-cască, se află în contradicție cu parabola talanților și vădește că n-am înțeles cât de grav e păcatul de lenevire și cât de concret consideră Dumnezeu îndemnul: Cerurile se cuceresc. Nici cât de grav, de stârnitor ni se cer efortul și năzuința spre imposibil, de nu chiar imposibilul însuși.

Cu Dumnezeu nu-i de glumit: „Ieși din țara ta și din rudenia ta și din casa tatălui tău”, „Ia-ți crucea ta”, „Vino după Mine”, „Vegheați dar”, „Spălați-vă și curățați-vă!”, „Du-te și strigă”, „Scoală-te, ridică-ți patul și umblă”.

Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare; Oblomov e osândit; în lene, boală și nebunie nu-și poate nimeni găsi pretext (și nici măcar în dreptate: smochinul).

Dar Marta, atunci, de ce e dojenită? Pentru că o rețin fleacurile, se ostenește în zadar și pierde măsura, se agită. Domnul ne cheamă la treburi serioase: moartea e pe noi, și noi, cu țigara în pat (ca Oblomov) ori ne spetim pentru niște blide ca și cum ar fi esențe (ca Marta)!

(Nicolae SteinhardtJurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 45-46)

De la același autor

Ultimele din categorie