Marele Proroc zicea: „Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine, ziua și noaptea” (Psalmul 41, 3). O, fericit suflet al Prorocului David, încăperea și sălașul Sfântului Duh! În fiecare zi și noapte plângea. Iar noi nici măcar un ceas nu voim să ne umilim și să ne pocăim.

O, câtă bucurie se face în Cer când omul păcătos pe pământ va lăcrima și va lepăda obiceiul cel rău și va urî păcatul și va zice: „Spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am urât” (Psalmul 118, 128). Să nu fii obraznic, ca să nu fii urât de toți, să nu-ți pricinuiești semeție, să nu dai odihnă niciodată trupului tău, ca să nu se facă greutate sufletului tău, defăimarea să nu-ți răpească dorirea ta, deznădăjduirea să nu-ți încuie pocăința ta, trufia să nu te tragă în jos de la ceruri, să nu vădească grăirea cele ascunse ale tale, invidia ta, să nu întunece pe cineva. Nebunia să nu orbească priceperea ta. Să nu întunece trândăvia, înțelepciunea ta, să nu domnească prostia peste mintea ta, nesocotința să nu schimbe chibzuință ta, nici altceva din cele oprite, tăinuindu-se de minte, să intre pe ascuns în inima ta și să te fure de la Împărăția lui Dumnezeu. Ci, trezește-te, după cum este scris, cugetând ziua și noaptea, ca nu cumva cel rău să afle mintea ta deșartă de cugetarea cuvintelor lui Dumnezeu și să-și semene, întru dânsa, sămânța sa.

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, pp. 446-447)