Cei care suferă mucenicie de la creştini au mai mare plată chiar şi decât mucenicii, dacă suferă cu bucurie şi nu judecă pe cei ce îi chinuiesc, ci le sunt recunoscători pentru că astfel îşi răscumpără păcatele lor sau pentru răsplata de care se învrednicesc – dacă nu au greşit în viaţă – şi pentru cununa ce o vor lua de la Hristos prin mijlocirea acelora.

Când omul pătimaş mustră pe cel egoist, este ca şi cum ar lovi cu tunul în piatră de amnar şi ar scoate foc. Dar dacă unul ca acesta îl mustră fără discernământ pe cel sensibil, mult se răneşte. Aceasta ar fi ca şi cum un om sălbatic ar lua o perie de sârmă groasă şi ar curăţa o mică urdoare de la ochiul unui prunc.

Tot astfel, cel care predică în mod egoist şi cu tulburare cuvântul lui Dumnezeu se aseamănă cu ariciul care duce boabe de struguri în ţepii lui ca să-şi hrănească puii, dar prin faptul că se mişcă cu nervozitate, mai mult îi răneşte – mai ales când sunt sensibili –, decât îi hrăneşte.

Cei cu mult discernământ au o dragoste nobilă şi smerenie şi chiar adevărul amar îl îndulcesc prin bunătatea lor, spunându-l cu multă simplitate şi folosind astfel mai mult decât prin cuvinte dulci, precum medicamentele amare folosesc mai mult decât siropurile dulci.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, pp. 150-151)