Unicul Oaspete care ne poate face sufletele fericite este Dumnezeu. Iar dacă Dumnezeu este fericirea noastră deplină și cel mai mare bun al nostru, este limpede că ceea ce ne stă în cale, în drumul nostru către El, este răul cel mai mare pentru noi. Iar un astfel de rău este păcatul.

În zadar caută unii oameni învățați să afle cel mai mare rău pentru oameni în altă parte, în afara păcatului. Unii văd bolile ca fiind cel mai mare rău, alții sărăcia, iar alții moartea. Însă, nici bolile, nici sărăcia, nici moartea, nici vreun alt necaz lumesc nu poate fi pentru noi un rău atât de mare precum este păcatul. Căci aceste necazuri pământești nu ne despart de Dumnezeu, dacă noi Îl căutăm sincer, ci, dimpotrivă, ne apropie de El. 

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune: „Păcatul este nelegiuire”(I Ioan 3, 4). Aceasta înseamnă că păcatul este încălcarea legii dumnezeiești. Orice încălcare a unei legi, fie ea de stat sau a naturii, atrage după sine pedeapsa. Păcatul, fiind încălcarea celei mai înainte legi - voia sfântă a lui Dumnezeu - atrage după sine cele mai aspre pedepse. Însă dacă vom rămâne învârtoșați în păcate, dacă nu vom voi să ne pocăim pentru ele, dacă vom rămâne împietriți într-o atitudine potrivnică lui Dumnezeu, El ne va lăsa să ne îndreptăm încotro voim.

Dacă păcatul este un rău atât de înfricoșător în esența sa și atât de ucigător prin urmări, de ce păcătuim noi cu atâta ușurătate? Cum am ajuns, oare, să ne împrietenim în cel mai intim mod cu putință, cu propriile noastre păcate, să ne obișnuim cu ele în așa măsură, încât azi mulți, dacă nu aproape toți, consideră că păcatul este inevitabil în viață? Și cum am putut și mai putem încă răbda murdăria, praful și păianjenii din cămările inimilor noastre, în această neorânduială, în miasma propriilor noastre fărădelegi?

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Leacul uitat - Sfânta Taină a Spovedaniei, editura Sophia, pp. 19, 24)