Cum se face că Domnul într-un loc zice: „Nu judecaţi”, iar în altul: „Judecaţi judecată dreaptă” (Ioan 7,24)?

Poate crede cineva că aici apare o contradicţie. Acest „nu judecaţi” i se aplică în special omului, pentru că nu este în stare să vadă lucrurile aşa cum sunt în realitate. El însuşi, ca unul ce este nedesăvârşit, este totdeauna responsabil pentru propriile sale greşeli şi erori. Prin urmare, concluziile sale vor fi greşite şi nedesăvârşite. Doar Dumnezeu cel Atotdesăvârşit şi mai presus de desăvârşire este îndreptăţit şi I se cuvine să judece. Ca Cel ce este fără de greşeală şi desăvârşit poate să judece drept, întrucât El vede nu numai latura exterioară a lucrurilor, ci şi scopul pentru care au fost făcute.

Aşadar, doar Dumnezeu este „Cel ce pe toate le cunoaşte înainte de naşterea lor”  şi Cel care cunoaşte mintea oamenilor şi poate să facă o judecată fără greşeală. Omul este vinovat şi dintr-un alt motiv atunci când îl judecă pe aproapele său: încalcă legea iubirii. În timp ce „datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţii noştri” (vezi I Ioan 3,16), noi îi judecăm, chiar dacă suntem mai grav şi mai mult vinovaţi. Domnul nostru ne porunceşte: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce primul cu piatra” (vezi Ioan 8, 7). Cine este însă fără de păcat între cei ce-i judecă pe oameni?

Celălalt cuvânt al Domnului nostru, „Judecaţi judecată dreaptă”, se referă tocmai la conştiinţa măsurii noastre, astfel încât să ne îndepărtăm de nesăbuinţă şi de obrăznicie. Însuşi Dumnezeul nostru spune: „A mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti” (Romani 12, 19). Judecata cu adevărat dreaptă este cunoştinţa propriei vinovăţii. Cum va judeca cineva pe un altul atâta timp cât el este mult mai grav vinovat? Aici se potriveşte cuvântul: „Scoate mai întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7,5).

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 37-38)