Cred, ca să pot înțelege

Natura lucrurilor dumnezeieşti este astfel încât trebuie mai întâi să le iubim şi apoi să le înţelegem, altfel cunoaşterea lor este inaccesibilă.

Deci, a continuat Monahul Hrisostom, putem „să ne răstignim împreună” cu Hristos, că să devenim prietenii Lui „şi copărtaşi Lui”? Ce aveţi să răspundeţi, prietene în Hristos?

– Nu voi răspunde fratelui Hrisostom, a zis teologul, fiindcă aş deschide o nouă temă, ale cărei peripeţii nu pot să le prevăd, în vreme ce aceea care mă interesează în special nu s-a terminat. Consider, însă, indispensabil să vă mulţumesc, părinţilor, pentru întrunirea noastră şi pentru cuvintele voastre adânc gândite asupra unei teme extrem de serioase care, fără nicio exagerare, e legată de problemele cele mai importante ale Creştinismului şi ale sufletului omenesc. Mărturisesc că nu de multe ori am auzit vorbindu-se despre aceste teme şi poate acesta este motivul pentru care nu pot pătrunde pe deplin în spiritul cuvintelor voastre. Mâine aveam de gând să plec cu prietenul meu avocat, ca să continui turul prin Sfântul Munte. Dar voi amâna plecarea mea pentru poimâine, numai cu scopul de a rămâne mai mult cu voi. Sincer, venerabili părinţi, mi-aţi trezit atât interes, încât nu aş vrea să fug de aici cu idei confuze şi fără să fi putut ajunge la concluzii pozitive asupra temei Monahismului. Nădăjduiesc, deci, să mă ajutaţi în aceasta, iertând eventualele mele insistenţe şi nedumeriri, din cauza lipsei de experienţă. Pe de altă parte, convingerile noastre nu se pot schimba atât de uşor. Plasarea temei într-un mod atât de fin presupune o spiritualitate de care mărturisesc că nu dispun în prezent, dar cred că deja mă găsesc foarte aproape de soluţie...

– Vă felicit pentru dragostea voastră de învăţătură, a răspuns Bătrânul, dar să nu uitaţi, totuşi, că nimeni nu poate să înţeleagă lucrurile dumnezeieşti fără credinţă şi fără iubire, după cum v-am spus mai înainte. De altfel, aşa cum credinţa în Dumnezeu însoţeşte voinţa omului şi lucrarea Harului, tot aşa când e vorba ca cineva să dobândească o certitudine „în inimă, prin har” asupra temelor în legătură cu divinul, el trebuie să jertfească înţelepciunea lui înţelepciunii Părinţilor. Aici are o aplicabilitate absolută maxima teologică: „cred ca să înţeleg”. Fiindcă natura lucrurilor dumnezeieşti este astfel încât trebuie mai întâi să le iubim şi apoi să le înţelegem, altfel cunoaşterea lor este inaccesibilă. Dar despre acestea mâine. Şi Bătrânul s-a înclinat uşor faţă de noi zicând: Noapte bună, domnilor şi părinţilor! şi a plecat.

Ridicându-ne de pe locurile noastre, am răspuns toţi la salutul acestui înţelept Monah, martir şi mărturisitor al evlaviei...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 112-113)

Mai puteți citi:

I. Fuga de lume

II. Despre smerenie și slavă deșartă

III. Cum putem trăi creștinismul

De la același autor

Ultimele din categorie