Este o mare nefericire să nu crezi în Dumnezeu, dar să știi că El este. Hristos i-a vorbit despre această nefericire lui Toma, după ce Toma și-a vârât degetele în rănile Lui. „Pentru că ai văzut, ai crezut, Tomo, dar fericiți cei ce nu vor vedea și vor crede” (Ioan 20, 29). Atunci când Hristos îi fericește pe cei care vor crede fără a vedea, lasă să se înțeleagă că cei care au văzut pe Dumnezeu sunt nefericiți. Mai târziu, apostolul Pavel va relua vorba despre credință și va zice că nu poți să crezi în ceea ce ai văzut, deoarece credința nu este din vedere, ci din nădejdea în lucrurile nevăzute (II Corinteni 5, 7).

Credința este o virtute, ea descoperă adâncimea omului, căci, nevăzând, simte și trăiește lucrurile ca și cel care a văzut. Și Pavel era nefericit din acest punct de vedere. Atunci când vorbește despre credința fără vedere, aparent, Pavel mustră pe cei care căutau minuni, dar cred că, în primul rând, el se mustră pe sine, căci Pavel el însuși nu a crezut, prigonind și ucigând creștinii, până când nu L-a văzut pe Hristos cu ochii săi pe drumul spre Damasc (Fapte 9, 3). Pavel vorbește despre un ghimpe pe care îl are în trupul său, care îl pălmuiește și nu-l lasă să se mândrească. Și eu cred că acest ghimpe al lui Pavel este nefericirea de a-L fi văzut pe Hristos cu ochii înainte de a fi crezut în El. Că Pavel trăia această smerenie o vedem și din felul cum își începea epistolele: „Eu, Pavel, chemat să fiu apostol al lui Iisus Hristos” (Corinteni 1, 1), chemat, poate chiar „cules”, „strâns”, adică lipsit de orice merit.

(Ieromonahul Savatie Baștovoi, Dragostea care ne smintește, Editura Marineasa, Timișoara, 2003, pp. 70-71)