Credinţa descoperă adâncimea omului

Atunci când vorbeşte despre credinţa fără vedere, aparent, Pavel mustră pe cei care căutau minuni, dar cred că, în primul rând, el se mustră pe sine, căci Pavel el însuşi nu a crezut, prigonind şi ucigând creştinii, până când nu L-a văzut pe Hristos cu ochii săi pe drumul spre Damasc (Fapte 9, 3).

Este o mare nefericire să nu crezi în Dumnezeu, dar să ştii că El este. Hristos i-a vorbit despre această nefericire lui Toma, după ce Toma şi-a vârât degetele în rănile Lui. „Pentru că ai văzut, ai crezut, Tomo, dar fericiţi cei ce nu vor vedea şi vor crede” (Ioan 20, 29). Atunci când Hristos îi fericeşte pe cei care vor crede fără a vedea, lasă să se înţeleagă că cei care au văzut pe Dumnezeu sunt nefericiţi. Mai târziu, apostolul Pavel va relua vorba despre credinţă şi va zice că nu poţi să crezi în ceea ce ai văzut, deoarece credinţa nu este din vedere, ci din nădejdea în lucrurile nevăzute (II Corinteni 5, 7).

Credinţa este o virtute, ea descoperă adâncimea omului, căci, nevăzând, simte şi trăieşte lucrurile ca şi cel care a văzut. Şi Pavel era nefericit din acest punct de vedere. Atunci când vorbeşte despre credinţa fără vedere, aparent, Pavel mustră pe cei care căutau minuni, dar cred că, în primul rând, el se mustră pe sine, căci Pavel el însuşi nu a crezut, prigonind şi ucigând creştinii, până când nu L-a văzut pe Hristos cu ochii săi pe drumul spre Damasc (Fapte 9, 3). Pavel vorbeşte despre un ghimpe pe care îl are în trupul său, care îl pălmuieşte şi nu-l lasă să se mândrească. Şi eu cred că acest ghimpe al lui Pavel este nefericirea de a-L fi văzut pe Hristos cu ochii înainte de a fi crezut în El. Că Pavel trăia această smerenie o vedem şi din felul cum îşi începea epistolele: „Eu, Pavel, chemat să fiu apostol al lui Iisus Hristos” (Corinteni 1, 1), chemat, poate chiar „cules”, „strâns”, adică lipsit de orice merit.

(Ieromonahul Savatie Baştovoi, Dragostea care ne sminteşte, Editura Marineasa, Timişoara, 2003, pp. 70-71)

De la același autor

Ultimele din categorie