Credinţa lui Hristos în om

Hristos nu a condamnat-o, ci a condamnat fapta ei. Nu a acceptat-o ca pe o desfrânată, ci a întrevăzut în adâncurile ei posibilitatea unei vieţi noi; a întrevăzut în această femeie adulteră o castitate ce încă nu murise în ea.

În Evanghelie sunt exemple foarte limpezi ce ne vădesc atitudinea Lui Hristos faţă de oameni, credinţa Lui în ei. În primul caz, în capitolul 8 al Evangheliei de la Ioan, este vorba despre femeia care a fost surprinsă în adulter. Evidenţele erau împotriva ei, a fost găsită făptuind fărădelegea şi trebuia supusă unei pedepse aspre. Hristos nu a condamnat-o, ci a condamnat fapta ei. Nu a acceptat-o ca pe o desfrânată, ci a întrevăzut în adâncurile ei posibilitatea unei vieţi noi; a întrevăzut în această femeie adulteră o castitate ce încă nu murise în ea. Când s-a înfăţişat judecăţii şi când a înţeles că păcatul ei înseamnă moarte, atunci, desigur, a realizat gravitatea faptelor sale, căci toate ce i se spuneau - păcatul ucide, că păcatul distruge - deveneau acum realitate: ea a păcătuit şi trebuia, conform legilor acelor timpuri aspre, să fie ucisă cu pietre. În acel moment ea şi-a dat seama că dacă i-ar fi dăruită viaţa, nu s-ar mai atinge de nimic ce înseamnă moarte. Acest lucru l-a întrevăzut Hristos şi, adresându-se celor din jur, a spus: "Cel fără de păcat să arunce primul piatra!"... Şi toţi au plecat. Iar când a rămas doar femeia, Hristos a întrebat: "Unde sunt cei ce te osândeau?" "Au plecat", răspunse ea. "Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui". În acest exemplu vedem că Hristos a putut să vadă în om toate posibilităţile care erau acoperite de faptele sale.

(Antonie Bloom, Despre credinţă şi îndoială, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007, pp. 11-12)

De la același autor

Ultimele din categorie