Deoarece inima noastră este centrul al tuturor celor bune și al tuturor relelor, ne trebuie negreșit mare grijă și osteneală să o păzim, după porunca Sfintei Scripturi, care spune: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea țâșnește viața” (Pilde 4, 23).

Dacă vom pune gândul străjer la poarta inimii și o vom păzi cu toată luarea aminte și frica de Dumnezeu, ea va ajunge să ni se facă izvor al vieții veșnice, iar de nu, inima va ajunge să se facă izvor al morții. Căci, după mărturia Domnului, am văzut că din ea iese tot răul, adică toate păcatele și patimile care sunt „fapte moarte” și „bolduri ale morții” (I Corinteni 15, 56; Romani 6, 2; 10, 11; Coloseni 2, 20; Evrei 9, 14).

Cel mai bun mijloc de a ne păzi mintea și inima de gândurile rele și de patimile pierzătoare de suflet, care izvorăsc din inima noastră, este rugăciunea minții și a inimii, sau mai bine-zis rugăciunea gânditoare a inimii, cu care s-au mântuit și s-au sfințit nenumărați Cuvioși Părinți și creștini râvnitori după mântuire, nu numai în vremurile de demult, ci chiar și în veacurile din urmă.

(Arhimandritul Ilie Cleopa, Urcuș spre Înviere, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1992, p. 217)