Trebuie aici să găsim măsura corectă. Nu putem exclude sfătuirea copiilor de către părinţi, este răspunderea noastră, suntem datori înaintea lui Dumnezeu cu asta. Însă ceea ce trebuie să facem este să nu le impunem copiilor tot ce-i sfătuim, într-un mod neplăcut, nerecomandat. Pentru a înţelege mai bine, iată un exemplu: tuturor ne plac dulciurile. Gândiţi-vă la o prăjitură car ne este servită învelită într-un ziar şi aruncată de sus; cine o mai mănâncă? Se poate chiar să ni se facă rău. Adică felul în care ne este oferită, felul ambalajului au foarte mare importanţă. Dacă este valabil pentru noi, cei mari, în privinţa unei simple prăjituri, gândiţi-vă cum este pentru un copil, şi în privinţa unor teme de mare importanţă pentru el, care privesc sufletul şi dezvoltarea sa.

Are mare importanţă ca orice sfat să îl dăm cu respect faţă de personalitatea copilului. Acelaşi lucru este valabil şi pentru adolescenţi. Şi, pentru că v-aţi referit la faptul că mulţi tineri nu ascultă, să vorbim puţin despre asta. Este neascultător copilul nostru, dar, pe de altă parte, cum îl sfătuim? În special în adolescenţă ar trebui, înainte de orice sfat, să existe o discuţie de durată. Sfatul trebuie să fie ultimul stadiu al discuţiei. Ar folosi să ascultăm părerea copilului despre această temă. „Tu ce crezi? Ia să vedem ce părere ai şi cum o aplici. Să aud ce te face să iei poziţia asta şi să-ţi spun şi eu părerea mea, din experienţa mea, să-ți spun temerile şi neliniştile mele”. Cred că aşa sfatul va veni ca o încheiere firească, şi copilul îl va putea accepta mult mai uşor.

Cred că este foarte grăitor exemplul pe care l-aţi dat, cu prăjitura învelită în ziar. Felul în care este dat sfatul are o mare importanţă. Să spunem de aceea părinţilor, care de multe ori ne întreabă dacă să dea sfaturi copiilor, deci să le spunem, amintindu-ne de acest exemplu al dumneavoastră, că trebuie să fim atenţi la cum sfătuim, nu dacă sfătuim. Dar apoi, părinte Vasile, există şi momente în care copilul nu ascultă de nici un sfat, oricât de frumos l-am oferi. Oare ar fi mai bine să nu-i fi spus nimic?

Într-adevăr, şi cred că aici intrăm în marea temă a discernământului, în care e nevoie de multă înţelepciune şi de luminare de la Dumnezeu, ca să fim lămuriţi în care moment să vorbim şi în care nu. Există momente în care pe anumiţi copii tensiunea emoţională, sau furia, sau împotrivirea pe care o au îi face incapabili să audă ceva şi trebuie să aşteptăm să le treacă tulburarea pentru a putea vorbi cu ei. În alte momente copiii trebuie să ştie că există anumite limite. Adică tot ce am spus până acum nu înseamnă că trebuie să ne lăsăm casa în anarhie, pentru a exista doar dialog, şi să nu existe reguli care să presupună sancţiuni pentru nerespectarea lor. Acestea trebuie să existe, eu subliniez importanţa dialogului doar pentru că astăzi lucrăm prea mult cu reguli şi sancţiuni. Acesta este singurul mijloc pedagogic în multe case.

Deci regulile există, copilul simte siguranţă, ca şi adolescentul, când există limite şi reguli. Acestea îl ajută să se controleze. Dar trebuie să vină numai după premisele corecte ale dialogului şi să ne gândim aici că de multe ori pedepsele noastre nu sunt cele indicate. Mă întorc la tema noastră curentă: ce este fundamental în acest demers? Respectul pentru personalitatea copilului. De multe ori pedepsele sunt disproporţionale faţă de faptele comise şi astfel nu respectăm personalitatea copilului.

Un exemplu, părinte Vasile...

Da, desigur, de exemplu, atunci când un copil este închis într-o cameră întunecoasă.

Un copil mic?

Pentru un copil mic este o pedeapsă exagerată. Mama găteşte în bucătărie şi copilul de trei-cinci ani ia şi el unele lucruri, ca să o ajute, merge să ia puţină apă, dar pe drum îi scapă câte ceva, se sparge, iar soluţia de cele mai multe ori sunt ţipetele, nervii, certarea, uneori şi câte o lovitură. Pedeapsa este disproporţională faţă de ce a greşit copilul. Căci copilul nu a mers să facă vreo prostie, a mers să ajute, i-a căzut din neîndemânare, din cauza vârstei. Iată de ce am spus mai devreme de ce este nevoie de gândire şi nu să lucrăm mecanic, ca un robot, pe baza unor şabloane. Este nevoie de gândire pentru a vedea  ce a făcut copilul acum. Acum a vrut să mă ajute. Altfel stăteau lucrurile dacă i-am fi spus: „Lasă-le, că le iau eu!” şi ar fi făcut-o. Atunci există o răspundere. Dar şi aşa este mică, deoarece a făcut-o ca să mă ajute. Nu a vrut sa facă vreo prostie.

Deci nu este nevoie deloc de pedeapsă aici, poate de un sfat pentru mai multă atenţie.

Da, exact. Astăzi se pedepseşte copilul pentru o mică greşeală, pentru lucruri care nu merită pedepsite. Unui copil care bagă fierul de călcat în priză, după ce i-am spus de multe ori să nu-l bage, şi se mai şi arde la mână, e firesc să-l dăm cu puţină cremă şi mai târziu să-l şi pedepsim.

A fost pedepsit deja cu arsura.

Nu se va mai apropia. Prin urmare, aşa facem gestionarea pedepselor, şi putem lăsa pedeapsa pentru situaţii în care este realmente necesară. Ca să nu-şi piardă semnificaţia ei. Deoarece nu cred că distonez când spun că, atunci când luăm o măsură într-un grad exagerat, aceasta îşi pierde valoarea şi nimeni n-o mai consideră potrivită. Nu mai are utilitate pedagogică. Devenim părinţi nepotriviţi. Copilul o ia ca pe o particularitate a noastră şi aşteaptă să treacă pedeapsa, ca să continue aceleaşi obişnuinţe ale lui.

(Pr. Vasile Thermos, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, Editura Sophia, Bucureşti, 2009)