Sfântul Antonie cel Mare, omul lui Dumnezeu, întemeietorul monahismului, a zis: „Am văzut în vedenie cursele diavolului întinse peste tot pământul și am întrebat oftând: «Care va fi scăparea noastră?». Și am auzit voce nevăzută zicând: «Smerenia!»”. Și deoarece din cauza nepăsării și neatenției suntem lipsiți de aceasta, să ne rugăm cu credință, evlavie, pocăință și trezvie, cu suspine și lacrimi la dătătorul celor bune, al virtuților și tuturor darurilor, să ne dea smerenie adevărată și pocăință sinceră.

Și scăpând astfel de cursele întortocheate ale satanei celui viclean și de toate uneltirile acestuia, și izbăviți prin smerenie și pocăință, cu ajutorul și harul lui Dumnezeu vom ajunge fără ocolișuri și fără primejdii la limanul limpede și lipsit de valuri al raiului și la Împărăția și viața de veci cea nesfârșită, unde vom afla odihna sufletelor noastre. Amin.

(Părintele Filotei Zervakos, Mărturisirea Credinței Ortodoxe, Editura Bunavestire, Galați, 2003, p. 36)