„Credința își are propriile sale tipare de gândire, propriul său mod de viață. Creștinul nu numai că trăiește prin credință (2 Cor. 5, 7), dar și gândește prin credință. Credința prezintă un nou mod de gândire, prin care este împlinită întreaga lucrare de cunoaștere în omul credincios. Acest nou mod de gândire este smerenia. În cadrul infinitei realități a credinței, mintea se smerește dinaintea tainelor infailibile ale noii vieți în Duhul Sfânt. Mândria minții face loc smereniei, și în acest fel omul își asigură pentru sine cunoașterea adevărului veșnic. Luându-și puterea din rugăciune, smerenia continuă să crească din ce în ce mai mult, într-un proces fără de sfârșit. Sfântul Isaac ne spune că rugăciunea și smerenia sunt mereu echilibrate în mod egal, iar înaintarea în rugăciune înseamnă și înaintare în smerenie și viceversa. Smerenia este o forță care adună inima în sine și împiedică astfel răspândirea ei în gânduri de mândrie și dorințe trupești. Smerenia este sprijinită și apărată de Duhul Sfânt și nu numai că îl atrage pe om către Dumnezeu, dar și pe Dumnezeu către om. În plus, smerenia a fost cauza întrupării Fiului lui Dumnezeu, acea prea sfântă unire a lui Dumnezeu cu omul: Smerenia L-a făcut pe Dumnezeu om pe pământ. Smerenia este podoaba dumnezeirii, fiindcă Cuvântul întrupat a vorbit cu noi prin trup omenesc cu care S-a îmbrăcat pe Sine. Smerenia este o forță dumnezeiască, tainică, dăruită numai sfinților, celor ce sunt desăvârșiți în virtuți, fiind dăruită prin har. Ea cuprinde toate lucrurile în sine. Prin harul Sfântului Duh, tainele sunt descoperite celor smeriți, și numai cei smeriți sunt desăvârșiți în înțelepciune. Omul smerit este izvorul tainelor veacului ce va să fie. Smerenia înseamnă cumpătare, iar acestea două închină în sufletul Sfintei Treimi. Cumpătarea vine din smerenie și doar prin smerenie intelectul este vindecat și întregit. Din smerenie izvorăște umilința și înfrânarea care reprezintă cumpătarea simțurilor. Smerenia împodobește sufletul cu cumpătarea. Atunci când e îndreptat către lume, omul smerit își descoperă întreaga personalitate prin smerenie, imitându-L în acest fel pe Dumnezeul cel Întrupat. Așa precum sufletul este necunoscut și nevăzut vederii celei trupești, la fel și omul smerit este necunoscut printre oameni. El nu numai că dorește să treacă neobservat de către oameni, ci dorește să se adune cât mai mult cu putință înlăuntrul său, devenind ca unul care nu există pe pământ, care încă nu s-a născut și care este cu totul necunoscut chiar propriului său suflet. Un om smerit se micșorează pe sine dinaintea tuturor celorlalți oameni, dar Dumnezeu tocmai de aceea îl slăvește, fiindcă acolo unde înflorește smerenia, acolo slava lui Dumnezeu crește din belșug, iar planta sufletului rodește o floare nepieritoare.”

(Părintele Iustin Popovici, Credința ortodoxă și viața în Hristos, Editura Bunavestire)