În definitiv, iubirea nu este ceva care se adresează în mod exclusiv persoanei umane, ci ține de o anumită stare sau dispoziție de viață. Nu poți fi cu adevărat afectuos față de semenul tău dacă nu iubești în general toată creația. Dragostea adevărată nu are legătură cu animalitatea. Ea nu înseamnă cucerire, posedarea celuilalt, ci o permanentă căutare. Socrate ne spune același lucru în Banchetul: „Simți dragostea pentru acela care nu este încă la dispoziția ta și nici în posesia ta”.

Când ajungem să-l facem pe celălalt proprietatea noastră, am încetat să-l mai căutăm și să mai încercăm să-l întâlnim cu adevărat. Suntem chemați neîncetat să-l întâlnim pe cel de lângă noi ca persoană, tot mai profund și mai în adevăr. Când simțim deja că-l cucerim, dragostea noastră pentru el a încetat. Pentru ca dragostea să supraviețuiască, trebuie să existe ceva care îi lipsește și pe care îl caută cu asiduitate. Celălalt ca persoană are întotdeauna ceva care nouă ne lipsește și pe care merită să-l căutăm la el.

(Părintele Filothei Faros, Manual de iubire – Firea dragostei, traducere de Ovidiu Lăzărescu, Editura Egumenița, Galați, 2005, p. 47)