Fiecare dintre noi, într-o măsu­ră mai mare sau mai mică, a simţit pe inima sa dragostea lui Dumnezeu, pen­tru că nimeni, nimeni, nimeni nu ar pu­tea rămâne în Biserică dacă, pe lângă ispitele, îndoielile, neputinţele şi zbuciumul lăuntric pe care îl are orice om care vine la Hristos, n-ar fi simţit pe inima sa şi această iubire. Nimeni n-ar fi postit, nimeni nu s-ar fi înfrânat, nimeni nu s-ar fi sculat dimineaţă duminica în loc să se odihnească, în loc să mănânce bine, în loc să pornească televizorul, nimeni nu s-ar fi trezit să traverseze oraşul sau să treacă dealul - aşa cum trec ţăranii noş­tri -, ca să meargă la biserică, să stea cea­suri întregi în picioare, dacă nu ar fi simțit în chip tainic iubirea lui Dumnezeu asupra sa.

Da, noi nu suntem desăvârşiţi în iubire şi ar fi o nebunie să credem că suntem, că avem dragoste, că iubim pe Dumnezeu aşa cum ar trebui, că iubim pe aproapele nostru; nici n-avem nevoie să credem as­ta. Dar noi căutăm dragostea. Vrem ca oamenii să ne iubească, da, dar vrem şi noi, sigur, să iubim.

(Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Ed. Cathisma, București, 2006, p. 20)