Înaintea Evangheliei nu are niciun preţ iubirea apărută din mişcarea sângelui şi din simţirile trupeşti. Şi ce preţ poate să aibă aceasta, atunci când ea jură, cu sângele aprins, să-şi pună sufletul pentru Domnul, iar peste câteva ceasuri, atunci când sângele s-a răcit, se jură că nu-L cunoaşte? (Matei 26, 33, 35, 74).

Evanghelia leapădă iubirea ce atârnă de mişcarea sângelui, de simţirile inimii trupeşti. Ea spune: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10, 34, 35, 36).

Căderea a supus inima stăpânirii sângelui şi, prin mijlocirea sângelui, stăpânirii stăpânitorului acestui veac. Evanghelia slobozeşte inima din această robie, din această silnicie, şi o aduce sub călăuzirea Sfântului Duh. Sfântul Duh ne învaţă să iubim pe aproapele în chip sfânt. Iubirea aprinsă, hrănită de Sfântul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii fireşti, trupeşti, stricate de căderea în păcat. (Scara. Cuvântul 15, cap.3).

„Cel ce spune că poate avea amândouă aceste iubiri se amăgeşte pe sine însuşi”, a spus Sfântul Ioan Scărarul (Cuvântul 3, cap.16).

În ce cădere se află firea noastră! Cel care prin fire e în stare de a-şi iubi cu aprindere aproapele, trebuie să-şi dea o silinţă neobişnuită să-l iubească aşa cum porunceşte Evanghelia.

Cea mai înflăcărată iubire firească se preface cu uşurinţă în dezgust, în ură neîmpăcată (II Regi 13, 15). Oamenii şi-au arătat dragostea firească şi cu pumnalul. Ce plină de răni e iubirea noastră cea firească! Ce rană adâncă e pe trupul ei – împătimirea! Inima stăpânită de împătimire e gata de orice nedreptate, de orice nelegiuire, numai de şi-ar îndestula iubirea ei bolnăvicioasă.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Editura Egumenița, Galați, 2010, pp. 138-139)