În loc să căutăm mereu greşeli şi lipsuri la apropiaţii noş­tri, găsindu-ne chiar o plăcere din a le judeca faptele şi in­tenţiile, mai bine ar fi să ne gândim ce facem noi înşine şi să ne străduim să evităm tot ceea ce ar putea deveni o is­pită pentru fraţii noştri. Tratăm cu mare superficialitate pro­priile noastre cusururi, uitând că prin comportamentul nos­tru nechibzuit nu numai că îi ducem în ispită pe fraţii noştri mai mici, ci greşim împotriva legii căreia suntem chemaţi să slujim, atunci când nu îndeplinim în fapt acele reguli pe care căutăm să le impunem.

Suntem neobosiţi atunci când ne osândim aproapele, dar foarte binevoitori faţă de noi înşine. Să ne întoarcem pri­virea spre noi, să ne judecăm fară milă şi atunci vom fi „fe­riţi de orice rău” (I Tesaloniceni 5, 22). Astfel, fără vorbe mari, dar prin propriul nostru exemplu, am putea să-i adu­cem la Domnul pe fraţii noştri căzuţi. Atunci viaţa noastră va fi ca o predică vie, mai de folos aproapelui decât o dojană sau o povaţă.

Recunoscându-ne viciile şi scăderile, „îi vom socoti pe al­ţii mai de cinste decât pe noi înşine” (Filipeni 2,3) şi ni se va da harul făgăduit de Dumnezeu: „Dumnezeu le stă împo­trivă celor mândri, dar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4,6).

(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, Bucureşti, p. 87)