Într-o zi a venit la Colibă un copil îndrăcit împreună cu tatăl său. În acel moment a venit și un cunoscut de-al meu, iar eu l-am luat pe tatăl copilului deoparte ca să-i spun câteva lucruri, căci din cauza lui se îndrăcise copilul. Bietul de el era într-o stare jalnică. Ditamai flăcăul și-i curgea nasul… Când cunoscutul meu l-a văzut, s-a apropiat de el, și-a scos batista, i-a șters nasul și a băgat-o iarăși în buzunar. Și-a scos apoi crucea de aur de la gât și a pus-o la gâtul copilului. Dar nu lucrul acesta era atât de important, cât să fi văzut cu câtă dragoste, cu câtă afecțiune a șters nasul copilului – de-ați fi văzut în ce hal era! Am rămas impresionat. L-a durut pentru el ca pentru un frate. Dacă nu-l simțea ca pe un frate, ar fi făcut aceasta? Dacă îl iubești pe celălalt ca pe un frate, îi ștergi nasul cu propria batistă și o pui iarăși în buzunar! Dar dacă nu-l simți ca pe un frate, este ca un corp străin: puțin să te atingă, imediat sari în sus; puțin scuipat să cadă pe tine, te duci repede să te speli.

De vreme ce Bunul Dumnezeu ne-a dat daruri din belșug și n-a îngăduit să vină vreo nenorocire peste noi, trebuie să ne doară pentru aproapele nostru care se chinuiește. Vedem, de pildă, un infirm. Dacă ne gândim: „Cum m-aș simți eu dacă aș fi infirm și nu aș putea să merg?”, ne va durea pentru el. Sau, dacă cineva are probleme ne cere ajutorul, imediat trebuie să ne gândim: „Dacă aveam eu problemele lui, nu voiam, oare, să fiu ajutat?”, și așa ne va durea pentru el. Și prin încercări de trece cineva, dacă are dragoste adevărată, cu durere, își uită propria durere și suferă pentru celalalt. Eu, când celălalt îmi vorbește despre durerea lui, chiar și pe cioburi de sticlă să stau sau pe spini să pășesc, nu simt nimic.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos, București, 2007)