Moartea sufletească este cu totul rea; ea nu are nimic bun. Moartea trupească însă are unele foloase pentru starea de cădere instituită de păcatul strămoşesc. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Chiar dacă păcatul a adus moartea pe acest pământ, Dumnezeu o pune în slujba noastră, ca să ne fie de folos"; moartea e mai curând „o binefacere, decât o pedeapsă" şi arată din partea lui Dumnezeu mai degrabă „purtare de grijă, decât mânie."

Într-adevăr, dacă omul mort sufleteşte n-ar fi murit şi cu trupul, ar fi avut parte de necazuri mari şi nenumărate.

Mai întâi de toate, obişnuinţa cu starea sa păcătoasă l-ar fi făcut delăsător, în vreme ce, ameninţat de moarte şi neştiind când îi va suna ceasul, începe să cugete la mărginirea acestei vieţi şi să se gătească pentru viaţa ce va să fie, cu vie simţire duhovnicească şi neîntârziată căinţă.

Apoi, nemurirea l-ar fi împins la trufie, iar înşelătoarea făgăduinţă a ispititorului: „Veţi fi ca Dumnezeu!", i-ar fi părut a fi deplin adevărată. Fiind însă silit să se întoarcă în pământul din care a fost luat, cunoaşte micimea, slăbiciunea şi nimicnicia de care are parte făptura lipsită de harul lui Dumnezeu, şi se smereşte.

Dacă n-ar fi moartea, după cum spune Sfantul Ioan Gură de Aur, „ar fi nespus de iubite trupurile şi cea mai mare parte dintre oameni nu s-ar mai îngriji de nimic altceva decât de trupuri, facându-se încă şi mai trupeşti şi mai îngroşaţi."

Mai mult încă: lipsa morţii ar fi înveşnicit căderea omului. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare spune că Dumnezeu „n-a împiedicat destrămarea noastră, pentru ca să nu rămânem pururi neputincioşi şi slabi."

Acestea sunt foloasele morţii cât priveşte trupul. Căci, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu trebuie să ne tânguim că trupul putrezeşte, ci „atunci ar trebui să plângem, când trupul ar rămâne pentru totdeauna în această nenorocită stare de acum", însă „moartea nu nimiceşte numai trupul, ci şi stricăciunea lui"; moartea înseamnă „nimicirea pe vecie a stricăciunii"; îngăduind moartea, Dumnezeu pregăteşte astfel, în chip proniator, restaurarea prin Hristos a stării din rai şi chiar a unei stări mai înalte, în care omul va fi pururi nestricăcios şi nepieritor, căci, după cuvântul Domnului, grăuntele trebuie să moară ca să aducă roadă (cf. In. 12, 24; l Cor. 15,35-44).

Dar moartea trupului e folositoare şi pentru suflet. Mulţi Sfinţi Părinţi spun că moartea a împiedicat „răul să fie nemuritor". O dată cu moartea, moare şi păcatul. Sfântul Ioan Gură de Aur arată cum, prin înţelepciunea lui Dumnezeu, odrasla îşi ucide maica, căci: „moartea s-a născut din păcat, dar a mâncat păcatul". Sfântul Maxim Mărturisitorul, la rândul său, spune că pentru omul căzut moartea este o formă de eliberare providenţială şi că, paradoxal, ea contribuie la menţinerea lui ca om, pentru că altfel „puterea sufletului s-ar fi mişcat veşnic în chip potrivnic firii, ceea ce ar fi însemnat nu doar cel mai mare rău şi pierderea vădită a calităţii de om, ci încă şi negarea limpede a bunătăţii dumnezeieşti." Tot el spune că Dumnezeu a îngăduit moartea, „socotind că nu e bine ca omul, care şi-a înrăit voia liberă, să aibă o fire nemuritoare."

Pe scurt, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Sfârşitul vieţii acesteia de aici socotesc că nu e drept să se numească moarte, ci izbăvire de moarte şi despărţire de stricăciune şi slobozire din robie şi încetarea tulburării şi oprirea războaielor şi risipirea întunericului şi odihna de osteneli şi liniştirea fierberii şi acoperirea ruşinii şi scăparea de patimi şi nimicirea păcatului şi, ca să spun pe scurt, hotarul tuturor relelor."

Chiar dacă moartea, ca lege a firii, s-a ivit în lume prin păcatul celui dintâi om, chiar dacă moartea fiecărui om în parte e şi ea legată într-un fel sau altul de un rău oarecare - boală, ruină trupească, ucideri, războaie, furia naturii - şi chiar dacă Dumnezeu, ţinând seama de libertatea omului, cu toate nenorocitele ei urmări, o lasă să secere în voie, totuşi clipa morţii El singur o hotărăşte, prin pronia Sa. Părinţii spun că omul moare atunci când clipa îi este prielnică pentru mântuire, potrivit atotştiinţei lui Dumnezeu. Sfântul Maxim arată că Dumnezeu îi dă omului să trăiască atâta cât îi trebuie ca să străbată calea până la El. Aşa putem înţelege de ce unii mor dintr-un lucru de nimic, în timp ce alţii, suferind de boli grave şi trecând prin mari primejdii, scapă totuşi cu viaţă. In altă ordine de idei, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu trebuie să ne întristăm nici de moartea celui „rău şi supus patimilor", pentru că ea taie şirul păcatelor sale, nici a celui „bun şi virtuos", pentru că astfel este „luat mai înainte ca răul să-i strice sufletul şi mutat în locul în care virtutea îi este pusă la adăpost şi în care nu mai are a se teme de vreo schimbare a lui în rău."

(Jean-Claude Larchet, Tradiţia ortodoxă despre viaţa de după moarte, Editura Sophia, Bucureşti, 2006; p. 11-13)