De ce, părinte, când cineva îți face metanie, te uiți țintă la pământ?

– Fiule, mi-a răspuns el, când un frate mi se închină, când cade la picioarele mele, eu în mintea mea mă cobor mai jos, până la iad și stau acolo, pâ­nă când omul se ridică. Atunci și eu mă ridic din iad și-i răspund. Pentru că nu sunt vrednic eu, necuratul, ca fiii lui Dumnezeu să cadă la picioarele mele.

Am rămas uimit de aceste cuvinte ale lui și suspinând din adânc am strigat: „Doamne, miluiește!”

– Nu te mira, fiule, mi-a zis, ci mai bine străduiește-te să faci și tu la fel.

– Dar cum cobori în iad? l-am întrebat eu cu nedumerire.

– Dacă nu poți coborî în iad, intră cu mintea ta sub picioarele fratelui. Dacă nici aceasta nu o poți face, zi măcar așa: „Eu sunt mai păcătos decât toți oamenii!”. Și, dacă nici aceasta nu poți s-o faci, atunci pleacă-ți capul spre pământ, zicând: „Pământ sunt și în pământ mă voi întoarce”. Și dacă-ți vine greu, zi mereu acest dumnezeiesc cuvânt: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului și mă mântuiește!”.

(Un episcop ascet, Viața și învâțâturile Sfântului Ierarh Nifon, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 36)