Fericita ascultare

Întru început, zicea el, gândeam că, pentru păcatele mele, am fost vândut rob, de unde şi metania o puneam cu toată amărăciunea.

Un oarecare bărbat, cu numele Isidor, din tagma dregătoriei cetăţii lui Alexandru, lepădându-se, cu mulţi ani mai înainte, de lume, a venit la mănăstire, unde şi eu l-am apucat. Privindu-l, cuviosul păstor al mănăstirii, preaînţeleptul stareţ, şi văzându-l foarte pornit la rău şi crud, cumplit şi obraznic, a păcălit viclenia diavolului prin iscusinţa omenească şi a zis lui Isidor: „Deci, dacă te-ai pornit să porţi pe grumaji jugul lui Hristos, vreau mai înainte de toate să te deprinzi cu ascultarea.” Iar stareţul, mulţumit de acest cuvânt, a pus îndată pe Isidor la şcoală de fier, grăindu-i: „O, frate, vroiesc ca tu să stai la poarta mănăstirii şi fiecărui om care va intra şi va ieşi, să-i faci metanie, cu genunchii la pământ, zicând: „Roagă-te pentru mine, părinte, că sunt lunatic.” Şi el a ascultat cum ascultă un înger de Domnul.

Şi, după ce a petrecut el aşa şapte ani, şi a ajuns la multă smerenie şi la pocăinţă, a vrut vrednicul de laudă stareţ, după ce au trecut legiuiţi şapte ani şi după neasemănata răbdare a acelui bărbat, să-l numere, ca pe un vrednic cu fraţii şi să-l învrednicească de hirotonie, dar el a făcut foarte multe rugăciuni, şi prin alţii şi prin mine, neputinciosul, pe lângă stareţ, să-i îngăduie să-şi termine călătoria vieţii în acelaşi chip, lăsând să se înţeleagă prin cuvânt, oarecum acoperit, că s-a apropiat sfârşitul şi chemarea lui, precum s-a şi întâmplat. Şi îngăduindu-i Stareţul să rămână în aceeaşi stare, după zece zile, s-a dus la Domnul în chip minunat, prin viaţă fără de slavă, luând cu sine la Domnul întru a şaptea zi de la adormirea sa, şi pe portarul mănăstirii, că îi spusese fericitul: „Dacă voi afla îndrăzneală la Domnul, vei fi şi tu acolo, cât de curând, nedespărţit de mine, precum ai fost, pentru deplina încredinţare a ascultării, cea fără de rușinare și a smereniei, cea asemenea cu Dumnezeu.” 

Şi am întrebat pe acest Isidor, pe când era încă în viață, ce lucrare făcea mintea lui când stătea la poarta mănăstirii? Şi, vrând de-a pururea-pomenitul să-mi folosească, nu mi-a ascuns nimic: „Întru început, zicea el, gândeam că, pentru păcatele mele, am fost vândut rob, de unde şi metania o puneam cu toată amărăciunea, în silă şi cu sânge; dar, după ce s-a împlinit anul, inima nu-mi mai era întristată, nădăjduind a primi plată, de la Domnul, pentru răbdare. În sfârşit, după ce a mai trecut şi alt an, m-am socotit însumi, după simțirea inimii, nevrednic de a petrece în mănăstire la vederea părinților, de întâlnirea cu ei, de împărtășirea cu Sfintele Taine și de privirea cuiva, în față. Și, plecând ochii în jos și cugetul încă și mai jos, rugam fără șovăială pe cei ce intrau și ieșeau din mănăstire, să se roage pentru mine.” Dumnezeului nostru slavă!

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, pp. 394-395)

Ultimele din categorie